www.daninovac.com

• Acesta este noul meu site(/blog). A fost nevoie de evolutie. Se cerea de mult timp, dar se amana din zi in zi. V-ati strans cativa care ma cititi(va multumesc din suflet, apreciez enorm si sper sa nu va opriti aici. Va respect enorm!) si era nevoie sa va dau mai multa calitate. Totul pentru ca am niste prieteni extraordinari, ca Florin Gorgan, care mi-a facut astazi o surpriza foarte placuta si foarte bine venita. Unul dintre cele mai dragute cadouri, chiar. Mi-a oferit acest domeniu ca eu sa va scriu si voi sa-mi simtiti din ce in ce mai des cuvintele. Va multumesc pentru tot sprijinul, daca nu ma citeati/comentati/vizualizati, ma opream demult, va spun sincer. Le tineam in calculator doar sa ma descarc si atat! Va multumesc ca mi-ati aratat ca poate zace ceva dragut in mine, ceva care merita slefuit. Privind in urma, pe blogul asta m-am maturizat(multumesc!), am invatat sa scriu cat mai corect, am invatat sa scriu calitativ(sa nu ma pierd printre limbaje mesangeriste, da, fac parte din generatia aia mult criticata) si am invatat ce inseamna progres(acum vreau sa progresez mereu in tot ceea ce fac). Ok! Trecand putin in revista, in 3 ani(cred) s-au adunat 35.000 de vizualizari. Aproape 50 de abonati. Un maxim de 350 vizualizari/zi (nu e cine stie ce, dar eu sunt foarte entuziasmat), o clasare pe un loc 2000+ intr-un top al tuturor blogurilor din Romania(adica sunt peste 91% din blogger, conform Zelist) si unele legaturi facute si persoane intalnite, care au insemnat si inseamna atat de mult incat nici nu cred ca se pot transpune in cuvinte, dar sa le inumar(pai?..). Nu ar fi corect! Am iubit cu voi, am suferit cu voi, am plans impreuna, am stat nopti impreuna, am facut discutii, am murit si am inviat, impreuna cu voi si pentru ca voi existati(suntem un cuplu dragut, spun eu). Va multumesc enorm! Din cauza acestui blog am intalnit una dintre cele mai speciale persoane din viata mea(te pup) si tot din aceeasi cauza, ego-ul meu a luat-o razna cand ii dadeam prea multa “faima si aroganta”. Lasand astea la o parte ca nu am renuntat, doar m-am mutat, va astept aici:  www.daninovac.com
• Acum lasand sentimentele deoparte si incepand cu afacerile ( ei na?! :)) ) va rog pe cei care au dat subscribe blogului(s-au abonat prin e-mail sau orice alt mijloc) sa faca acelasi lucru cu site-ul meu   www.daninovac.com deoarece aici vor fi noutatile de acum incolo(si Doamne, cate vor fi!). Cei care ma vizitau regulat, comentau la posturi, citeau, faceau orice pe blogul acesta, sa dea buzna pe www.daninovac.com e loc pentru toti. Pentru cei din blogroll, cu schimbul de linkuri, contactati-ma pe noul blog prin comentariu la CONTACT(sau oriunde va vine) sau astept mail pe: dani@daninovac.com .Abia va astept! Deci, toata lumea, dar absolut toata si daca se poate sa mai si aduceti, toti ne mutam acum in “noul apartament” www.daninovac.com.

Mi-a facut placere, al vostru sincer DANI NOVAC

Au trecut șapte luni de când am adormit prima oară în brațele tale. Ți-am gustat amarul pielii în fiecare seară. Porii îmbibați de parfum scump, parfum ce miroase puternic a acasă. Vârful limbii mele ce atinge lobul urechii tale cu bijuterii, te face să chicotești și să respiri greoi. Mi-am tatuat greșelile pe spate, să le poți vedea în fiecare zi. Să știi cine sunt!  Nu mă mândresc, dar devin un om mai bun atunci când buzele tale se plimbă haotic peste tot ceea ce mă definește. M-am ascuns de toți. Îmi e frică de oameni, ce-i drept. Pentru toți sunt un nume, pentru tine sunt eu. Aș putea să cad. Sunt atâtea gropi pe drumul ăsta. De fapt îmi este frică de eșec, dar de când ne cunoaștem, simt că dacă aș cădea, în următoarea secundă  te-aș vedea cum ai merge în viteză pe lângă căruciorul ce mă duce la reanimare și cum îmi vei șterge petele de sânge cu lacrimile tale. Cred că în brațele tale îmi este mai bine, decât în apartamentul ăla din New York. Iubesc gustul buzelor tale din fiecare dimineață. Sunetul vocii tale a devenit melodia preferată și modul în care zâmbești, le faci pe toate să nu mai existe.

Dar uneori sunt ploi. Și acum stă să ningă peste mine, iar fulgii grei cad pe pielea caldă ce emană iubire și topește carnea precum acidul. Îmi topește iubirea și te văd în brațele mele tot mai greu. Îmi e dor și încep să te aștept prin gări goale, gări ce au văzut clipe sincere de iubire. Încep să mă pierd și îmi e teamă fără tine. Am fost un prost când am crezut că iubesc înainte să te cunosc. Aș vrea să te țin în brațele mele timp de câteva vieți. Și vreau să împărțim lucruri și paturi și camere și să etichetăm oamenii ce trec pe stradă, în diminețile în care bem cafeaua pe balcon. Vreau să adormi goală peste mine și să-mi porți numele. Abia aștept să te văd iscălindu-te. Îți dau visele mele și tot ceea ce simt, împreună putem împlini multe. Nu știu dacă va mai ține mult treaba cu scrisul. Poate mă pierd, poate devin sec și cliseic. Poate nu voi mai ști să scriu, dar o să mă urăsc dacă în clipa aceea nu-mi șoptești la ureche să o fac până-mi iese. Nu știu dacă voi avea tot ce vreau, dar aș vrea să-ți ofer tot ce pot și nu știu dacă te mai fascinez, dar aș vrea să nu pleci vreodată. Și chiar dacă aș pierde tot, măcar lasă-mă să-ți aud vocea în fiecare seară strigându-mă pe nume. Lasă-mă să plâng pe burta ta goală și peste ceva ani să-l ascult cum dă din piciorușe. Chiar dacă sufăr de insomnie, lasă-mă să adorm lângă tine câteva vieți. Măcar aș fi fericit.

Și în caz că te îndoiești, e doar despre tine. Nu pot să scriu mai mult, fiindcă ceea ce simt nu pot nici măcar eu să transpun în cuvinte. Iubirea adevarata nu poate fi scrisă. Te iubesc!

Noi ne revedem(cred ca trebuia sa ma apuc de prezentat stiri, nu de scris. Revedem?!) in curand cu noi cuvinte! Va pup!

http://newyorklovestories.wordpress.com

http://newyorklovestories.wordpress.com

Cinci februarie. Au trecut 23 de ani. Două noaptea. E frig afară, dar nu se simte și aici, deoarece e prima aniversare petrecută în apartamentul nostru și aici, lângă tine, e cald și mă simt mai împlinit ca oricând. Simt că totul a meritat. Simt că nu a durut în zadar și că răbdarea noastră s-a fructificat puternic. S-a transformat în visul nostru și visul nostru se bucură de un succes imens. Și acum e mai real ca oricând. Îți simt pielea caldă în fiecare noapte și îți simt buzele reci, cu gust de cafea dulce, în fiecare dimineață. Vocea ta care-mi spune „Neata!” mă face să am o zi mai bună. Am venit în dormitor să mă culc, dar am observat că nu ești în pat și că pe geamurile noastre mari scrie: „La mulți ani! Te iubesc, că o nebună!” Am început să zâmbesc și mi-am trecut mâna prin păr. M-am așezat pe marginea patului și așteptam să apari. Am auzit din sufragerie vocea ta, strigându-mă:

-Sper că-ți place surpriza de pe geamuri. Este în numele clipelor când îmi scriai pe geamurile aburite din tren.

 -Da, nu mă așteptam. Ți-am mai spus că te pricepi! Am mințit. Ești una dintre persoanele foarte imprevizibile, dar te cunosc și luasem în calcul o surpriză de genul. E doar instinctiv. Dar te iubesc enorm.

Normal. Ai spus asta încet, încât să nu aud. Apoi ai deschis ușa de la dormitor și ai intrat cu un tort mare în brațe și cu o sticlă de șampanie. Am venit să te ajut, dar m-am oprit puțin să-ți admir lenjeria neagră. Am deschis sticla de șampanie și am turnat în pahare. M-ai luat în brațe și ai început să mă săruți. Ne-am mâzgălit cu frișcă și tot noi ne-am curățat. După care ai vrut să te asigur că voi găsi în tort cadoul. Un set de chei. Ai râs și ți-ai mușcat buzele, după care m-ai tras lângă geam și ținându-mă de mână ai îndreptat degetul către o mașină din stradă. Unghia ta a lovit geamul și a produs acel zgomot care îmi face pielea de găină.

 -Ți-am spus de atâtea ori că va veni vremea când te vei uita în spate și vei vedea că toți ceilalți sunt ridicoli. Dar îți place așa tare să te desconsideri. Acum hai în pat! Mâine avem treabă. Lasă să ningă peste noul tău cadou.

Am dat drumul la muzică. The Weeknd. În seara asta stai deasupra. Acum urmele palmelor tale rămân pe geamuri.

 Ai știut să alegi se pare!

Uneori trebuia să renunț mai repede la unii dintre voi. Risipă de inspirație și timp. Poate nici nu trebuia să-mi fie teamă de multe ori ca voi cădea. Când singura prăpastie eram eu. Am disperat, dar clepsidra era goală și tot nisipul era în pumnii mei. Poate dacă te-aș fi urît, ai fi știut să mă iubești. Trebuia să las mai repede în urmă ceea ce trebuia lăsat. Trebuia să te caut mai din timp, nu să mă mint cu tot felul de iluzii și împliniri pe jumătate. Am găsit ce căutăm și am mii de pagini de dedicat. Am lacrimi de șters și datoria să-ți ofer tot ceea ce am. Cu zâmbetul pe buze. Povești de decembrie, cu tine în pulovere groase, luminată doar de luminitile bradului și de focul din șemineu. Cu fulgi mari ce cad printre clădiri gigant și cu buze dulci, cu gust de portocală. Infinit. Ți-am pus degetul pe buze și ți-am spus: „Shhht!  Doar în tăcere se ascultă ploaia și vântul. Restul trece!”

Sunt pragul dintre naștere și moarte. Sunt linia subțire dintre realitate și vis. Undeva între minciună și adevăr. Pierdut printre aroganță și modestie. Destul de mândru încât să nu te ascult și destul de prost încât să mă îndoiesc de mine. Cu aripi de înger și ochi de demon. Cu iubire pierdută prin cearșafuri  negre și plin de iubire pentru tine…care face să uit tot ce a durut. Orgoliu prostesc, ce m-a făcut să ajung aici. Nu am ales asta. Am fost ales să fac asta. Nu a fost o întâmplare să iubesc. Am ales să te iubesc. Am ales să scriu. Am ales să mă desprind și să visez măreț. Și vreau tot, iar asta înseamnă ceva. Am ales să devin eu.  Altfel…aș fi oricare altul. Dani Novac.

O parte de aici, de acum inainte, se va gasi in descrierea mea, la despre mine.

-Sunt prietena ta cea mai bună și nu te-am auzit niciodată vorbind așa despre el. E greu să nu-l iubești și ți-o spun ca prietena ta, care îi citea doar cărțile și îl cunoștea doar atunci când venea la voi.

-M-aș fi certat cu tine acum, dacă aș ști că el e undeva pe dincolo și doarme, așteptându-mă. Dar e acolo! și arată către blocul de vizavi, la un apartament cu geamuri mari și cu jaluzelele trase. Sunt de două zile trase. De când a început să plouă. Nu au mai stat așa atâta timp, de când am plecat eu. Cred că scrie, dar nu știu ce se întâmplă cu el. Aș vrea atât de tare să mai fiu acolo. Să-l trezesc eu…nu alta în fiecare lună, cum obișnuiește să-l trezească acum. Îmi e dor de parfumul lui, să-l simt de fiecare dată când mă bag în pat lângă el. Îi caut buzele în fiecare seară, înainte să adorm. Le ating pe ale mele și îmi imaginez că degetele mele sunt buzele lui. În zilele ploioase, nu mă lăsa să cobor din pat. Unele femei nu sunt fericite. Ar trebui să-l întâlnească pe el. Dar mă rog să nu mai iubească vreodată pe alta. Sunt atât de egoistă și cât îi plăcea egoismul meu. Cât îmi plăceau dușurile cu el și îmi doream să bag cât mai des la mașina de spălat și să mă găsească făcând asta. Se termina cu sex pe mașina de spălat. Doamne, sunt atât de îndrăgostită de el. Și au trecut atâția ani…Parcă îl și văd cum ascultă „Still searching” și stă singur în pat. Mai iese uneori pe balcon. Are două căni de cafea mereu cu el. Una o așează într-un colț, iar din cealaltă bea. Mereu o uită pe aceea acolo. Am dormit atâtea nopți de vară, îmbrățișați, în balconul ăla. Și certurile cu ego-ul ăla al lui…ah, ce antrenante erau. Uși trântite, țipam, rădeam, plângeam și toate erau doar pentru că îl iubeam. Cât îmi lipsește. Cât regret…

-Va fi bine, mi-ar place să nu te mint acum, dar nu te vreau dezamăgită! Îți sună telefonul.

-E doar mesaj. Dar stai, să nu fie de la servici.

„Nu am mai băut o cafea bună de 6 ani. Știi unde sunt. Am să las ușa deschisă. Să tragi și jaluzelele când intri.”

O lacrimă fuge pe obrazul ei către toate amintirile lor. Visele, luminile, iubirea, paginile scrise, muzică, dragostea, toate sunt atât de aproape iarăși. El a știut mereu…

Şaptişpe’ milioane de oameni într-un singur oraş. Asta da iubire faţă de arhitectură. Clădiri, străzi întunecate și oameni. Unde e iubirea? Poate printre crăpăturile din asfalt sau prin birourile de la etajul 65. Facem dragoste în mașină când ajungem pe Route 66. Promit! Pe bancheta din spate. Printre bani.  Ți-am promis doar! Te las să alegi tu muzica. Oamenii se mănâncă între ei. Printre bani. Capitalism. Canibalism. Ți-am lăsat un semn pe umăr. Te-am mușcat aseară. Dormeai. Mureai.  Mă ustură buzele de la atâtea minciuni. Îmi e dor de tine, iubita! De cum erai cu 3 ani în urmă. Acum ești nimic. Îmi e silă!

Ai auzit?! Și Dumnezeii mai cad. Când încep să visez e în regulă să te temi. E în regulă să iubești. Ție când îți va fi frică, Doamne? Și eu mai mor. Din când în când. Când îmi e dor de ea. Dar mă trezesc în fiecare dimineață cu o cafea caldă, miros de pagini vechi și cu picioarele ei fine ce stau impunătoare peste mine cât timp citește, așteptând să mă trezesc. Sunt un norocos. Ironic nu? Uitasem ce e somnul. Am aflat iubirea când nu era momentul potrivit, am alungat-o în cele mai întunecate coclauri și capitole și acum…o redescopăr. Uneori e mai bine să revii asupra unor sentimente, dar pe oameni diferiți. Nu e ca și cum trăiesc ceva ce am mai trăit sau simt ceva ce am mai simțit, e diferit, e totul nou cu tine. Mă simt bine, fericit, vindecat. Cred că suntem proiectați să iubim și, paradoxal, iubirea e undeva între durere și orgasm. E o lumină ciudat de primitoare în ochii tăi reci, atunci când auzi numele meu. O văd în fiecare zi și mă găsesc mai mult în fiecare noapte, printre firele tale de păr și pictez trasee pe coloana ta. C1-C11-drumul înapoi, către noi. Iubirea miroase precum asfaltul newyorkez după o ploaie torențială de vară. Cred că ți-am cerut atât de multe încât mi-am adus aminte cât de greu este să oferi. Dar e trecut de miezul nopții, geamurile imense, aburite, sunt desenate cu degetul de tine și aburii ies din canalizări, în timp ce oameni cu glugi merg prin frig, pe strada noastră …hai să facem dragoste și să nu ne pese de ei!

Imi amintesc acum, inspirat de picaturile mari de ploaie ce se scurg pe geamurile astea imense, pe care ai insistat sa le avem, de gustul buzelor tale. Buza ta de sus are un gust amar, de cafea, in permanenta. Cea de jos, cea pe care ti-o musc aproape intotdeauna, cand ne despartim chiar si pentru cateva clipe, e dulce mereu. Voi da vina pentru asta pe zaharul pus in exces, ce ramane pe fundul canii din care bei cafea. Buzele tale au personalitate. Sunt umede in permanenta de cand stam impreuna. Reci vara, calde iarna. Tremura de fiecare data cand imi iau la revedere si se chinuie, muscandu-se, mereu cand iti soptesc, te iubesc. Te iubesc!

Imi amintesc de mirosul specific tie, acum, cand ploaia a devenit gheata peste noapte si afara miroase a toamna tarzie. Mirosul tau, care mi-a tulburat existenta ceva timp, pana sa-l pot simti cu adevarat, pana sa-l pot descifra. Mirosul tau, care mi-a invadat abuziv, cearsafurile, dulapurile, propriile haine si nu as vrea sa dispara vreodata. De acum incolo, totul miroase a tine. Fiecare floare, mancarurile si tot ceea ce miroseau altfel candva, acum imi amintesc doar de tine.

Imi amintesc de California. Cum stiai sa zambesti in fiecare zi printre palmieri. Cum mergeam pe autostrada, fara capota si tu ridicai mainile pentru a simti vantul, atat de slab, printre gradele mari ale soarelui din Los Angeles. Pozele facute in Hollywood, in care tu purtai ochelarii mei de soare si ma sarutai. Am lasat telefoanele, gandurile si pe toti ceilalti acasa. Sau gresesc?! Unde e casa noastra, defapt?! Traim ca sa murim. Macar sa o facem elegant. Am fost egoisti. Am fost indragostiti. Avem scuze.

Imi aduc aminte de lacrimile tale. Lacrimi ce se scurgeau pe obrajii tai, fara sa le pot opri cumva, atunci cand trebuia sa plec. Chiar era nevoie, pentru a putea ajunge aici. Le simteam gustul sarat, cand iti sarutam obrajii, incercand sa ti le sterg cu buzele mele si sa le imprim mereu acolo. Au fost precum acidul. Au lasat rani deschise, ce le ating mereu, cand imi umezesc buzele pentru a-ti mai putea rosti inca un rand. Ma doare cand iti spun numele, de aceea ti-l zic mai rar. Prefer sa te alint, in schimb.

Imi amintesc de geamurile aburite. Le-am iubit de mic. De cand ii scriam mamei, iarna, cuvinte pe ele atunci cand gatea si era cald in bucatarie si zapada afara. „Te iubesc, mama!”. Geamurile aburite de la tren. Cand tu ramaneai in gara, printre fulgi de zapada, ce se lipeau de obrajii tai inlacrimati si se topeau in parul tau, iar eu ma miscam in directia opusa, gandindu-ma deja cand ne vom revedea. Numarand zilele, fara a masura timpul. „Deja imi este dor!”. A ramas si acum scris pe geamul din compartimentul 5.

Imi amintesc de mine. Cum obisnuiam sa fiu, cum iti spuneam ca nu voi mai iubi, pana cand mi-ai aratat cu cine joc. Am luat un loc la masa si ti-am oferit chinte royale, consecutive. Am negat de prea multe ori cand ma numeai scriitor. Acum constientizez. Stiu, scriu cel mai bine dintre amatorii astia si daca pentru tine e genial, te simt perfect. E de ajuns parerea ta, pentru a fi cel mai bun. Stiu, sunt arogantul ala care are mereu de pierdut fiindca iubeste prea mult. Imi amintesc asta….

Downloadati de mai sus fisierul cu cel mai nou text scris de mine “Cum mi-am impuscat seful”. Text cu care particip la concursul de pe hyperliteratura.ro

E altfel, decat ce am scris pana acum! Apoi un vot, daca se poate, aici!

Take Our Poll

Am început să simt adolescenţa cum îmi curge prin vene fără să o pot opri. Nici nu cred că vreau să o opresc însă curge cu un flux nerăbdător, tipic adolescentin. Fără să vreau, o parte din mine a început să spună „la revedere” copilului Dănuţ, acum sunt Dani, chiar Dan Novac. Urmele şotronului desenat cu creta pe asfalt au fost şterse de ploaie. Simt că vara a devenit prea scurtă şi timpul trece prea repede încât ajung să nu-l înţeleg şi am tot mai multe întrebări fără răspuns. Parcă plouă prea mult pe afară, dar şi în mine şi am falsa impresie că Octombrie durează mai mult. Nu mai pot plânge în faţa tuturor atunci când cad şi simt durerea. Nici nu am plâns de multe ori din cauze de genul, dar mă durea al naibii de tare şi aveam lacrimi în ochi. Acum cicatricele sunt undeva în mine şi de cele mai multe ori prefer să-mi ascund faţa în vreo pernă şi să las să curgă lacrimi şi sentimente prea târziu înţelese. Sau mă refugiez în rândurile unei pagini albe, precum un naufragiat pe o insulă pustie.

Pleoapele nu mi se mai închid instinctiv la o oră potrivită, ci mă prind zorile când am inspiraţie şi fug să mă ascund de monştrii de sub patul meu. Ca într-un joc tratat cu maturitate, fug de demonii din mine şi mă bat cu ei, dar ei câştiga de multe ori şi ajung să le dedic pagini. Sângele-mi cerşeşte cofeină şi foile ţipă după pastă de pix şi după cuvintele mele. Am ajuns să apreciez tot mai mult natura, viaţa,  marea şi răsăritul. Mă înclin…

Mă pierd tot mai des în ochii ei şi aripi de îngeri bat mahmure pe deasupra-mi, purtându-mi de grijă.