Tag Archives: cuvinte frumoase

Spune-mi Dani!

Posted on

Experienţele şi sentimentele mele sunt precum bomboanele de ciocolată dintr-o cutie oarecare, dar unică. Nu vă pot spune exact dimensiunile, că se tot măreşte de la oră la oră, ştiu doar că se cheamă „Viață” şi încă nu am identificat toate ingredientele ce sunt scrise pe etichetă. Proastă strategie de marketing din partea creatorului. Bomboanele au diverse sortimente, la fel ca stările mele. Unele sunt dulci, altele amare, unele au gust de iubire, altele sunt umplute cu lacrimi, unele miros a vară, altele sunt reci şi albe precum iarna. Încă nu am servit pe nimeni cu ele, nici nu cred că o voi face vreodată. Le ţin aproape ascunse, departe de ochi străini. Chiar şi de mine le ascund uneori, atunci când nu am puterea să mă recunosc. Uneori reuşesc să prindă contur şi se transformă în cuvinte, cuvinte ce le descarc pe foi.

Am început să simt adolescenţa cum îmi curge prin vene fără să o pot opri. Nici nu cred că vreau să o opresc însă curge cu un flux nerăbdător, tipic adolescentin. Fără să vreau, o parte din mine a început să spună „la revedere” copilului Dănuţ, acum sunt Dani, chiar Dan Novac. Urmele şotronului desenat cu creta pe asfalt au fost şterse de ploaie. Simt că vara a devenit prea scurtă şi timpul trece prea repede încât ajung să nu-l înţeleg şi am tot mai multe întrebări fără răspuns. Parcă plouă prea mult pe afară, dar şi în mine şi am falsa impresie că Octombrie durează mai mult. Nu mai pot plânge în faţa tuturor atunci când cad şi simt durerea. Nici nu am plâns de multe ori din cauze de genul, dar mă durea al naibii de tare şi aveam lacrimi în ochi. Acum cicatricele sunt undeva în mine şi de cele mai multe ori prefer să-mi ascund faţa în vreo pernă şi să las să curgă lacrimi şi sentimente prea târziu înţelese. Sau mă refugiez în rândurile unei pagini albe, precum un naufragiat pe o insulă pustie.

Pleoapele nu mi se mai închid instinctiv la o oră potrivită, ci mă prind zorile când am inspiraţie şi fug să mă ascund de monştrii de sub patul meu. Ca într-un joc tratat cu maturitate, fug de demonii din mine şi mă bat cu ei, dar ei câştiga de multe ori şi ajung să le dedic pagini. Sângele-mi cerşeşte cofeină şi foile ţipă după pastă de pix şi după cuvintele mele. Am ajuns să apreciez tot mai mult natura, viaţa,  marea şi răsăritul. Mă înclin…

Mă pierd tot mai des în ochii ei şi aripi de îngeri bat mahmure pe deasupra-mi, purtându-mi de grijă.

Terapie(14:00-15:00)

Posted on

Terapie. Dau drumul la muzica. James Blunt-Goodbye my lover. Iau o gura de Cola si incerc sa scriu. Degetele incep sa alerge pe tastatura. Scriu, citesc, sterg si e asa mereu. Toate cuvintele duc catre tine. Ma incearca un sentiment ciudat. Ma gandesc cum esti de mana cu altcineva, ma comport ca un prost. Inima-mi sare cate o bataie. Ma ranesti si vreau tot mai mult. E dulce-acrisor veninul tau. Apropo de gusturi, simt amarul parfumului tau pe varful limbii. Amarul ce il gustam cand te sarutam pe gat. Dupa care tu iti muscai buzele, stii…si obisnuiai sa-ti infigi degetele in parul meu si sa devii salbatica. Simt o durere puternica in piept. „Eu voi fi ok”. E minciuna mea preferata. Nu reusesc sa scriu. Incerc sa ma ridic. Dau laptopul la o parte si o durere cumplita de spate ma trezeste la realitate. Defapt, care e realitatea mea?

Am nevoie de un dus rece. Dau muzica mai tare si ma duc in baie. Damian Marley-Still searchin’. Dau drumu’ la apa si privesc absent in oglinda. Aproape vad prin mine. E depresie sau ce cacat e asta?! Am nevoie de niste raspunsuri. Ar fi bine sa-mi scrii cat mai repede un SMS. Aud picaturile de apa cum se lovesc brutal de fundul cazii si cum mor fara sa spuna nimic interesant. Am nevoie sa aud povesti. Am nevoie sa uit. Sa invat cum sa fug de tine. Parca te si vad cum imi spui: „Esti liber sa pleci!” si vii sa ma saruti si apoi iar ma lasi sa cad intr-un abis continuu de vise, planuri si idei…de parca as mai putea sa merg dupa ce buzele tale se vor napusti asupra alor mele. Mi se inmoaie picioarele si ma simt ratacit si tu mai vrei sa plec?! Sunt sub dus. Moment de pauza. Nu mai existi nici tu, nici eu, nici vreo realitate pierduta prin foile umplute de cuvintele mele. Las apa sa-mi spele cicatricele facute de tine, cusute cu grija, tot de tine. Sangele se spala de pe spatele meu precum ploaia spala desenele despre iubire, facute cu creta pe asfaltul de pe strada noastra. Strada noastra, pe care o priveam de atatea ori inainte sa iti inchin cateva pagini scrise de mine, in micul meu templu tapitat cu poze cu noi. I-as da foc la tot, daca as gasi bricheta aia facuta cadou de idiotul ala ce nu stia ca nu fumez. Cred ca e aruncata printr-un sertar, uitata pe acolo. Mi-ar place sa fii o bricheta. Defapt, daca ai fi una probabil m-as apuca de fumat, in loc sa te arunc printr-un sertar si sa uit de tine.

Am iesit din dus. Am pus un prosop pe mine si am reusit sa fac doi pasi. Aproape am iesit din baie. Te vad in usa apartamentului. Imi zambesti si iti musti buzele. Deja totul incepe sa prinda culoare, vad totul atat de clar si cred ca inima-mi ajunge la 150 bpm. Nebuna de ea! Am clipit si ai disparut. Ce aproape a fost tot. Ma prabusesc inert pe gresia rece din baie. De aici de jos, lumea se vede altfel. Cand esti jos, totul pare diferit si simplu. Am gasit solutie la orice lucru complicat. Am reusit sa rezolv ecuatia imposibila dintre noi doi. E chiar o matematica usoara. Am gasit raspuns la aproape toate intrebarile. Am vazut cum visele mele se implinesc si cum tu imi tii copilul in brate si zambesti fericita. Am vazut cum te semnezi cu numele meu si cum visam amandoi cand stam intinsi pe covor, in casa noastra. Am vrut sa te ating, sa te strang de mana…dar nu te-am mai simtit. Si stii ce inca nu am gasit? Pe mine…

Terapie intensiva. Nu mai exista nicio muzica, doar voci in capul meu care zbiara disperate dupa mine si sunetele infernale ale aparatelor ce-mi monitorizeaza activitatea inimii. Aud din cand in cand o nota de pian. Ti-am scris numele pe petale de trandafir. A rezultat „Nu ma iubeste”.  Bine ca asta s-a intamplat doar in capul meu. Degetele incep sa mi se miste. Dau unul dintre primele semne ca-mi revin. La capul patului sta Moartea, e linistita si-mi citeste povesti. I-am spus ca scriu mai bine decat prostiile alea cu care isi pierde timpul. Mi-a soptit sa-i mai scriu din cand in cand, ca ea pleaca acum. E trista si ea, ca orice femeie ce nu este iubita, trebuie sa o intelegi.  A zis ca se grabeste, ca are accident pe autostrada si un tanar rapus de fiorii unei iubiri pierdute, plus ca mai e unul de face pe nebunul pe un bloc. Incerc si reusesc cu greu sa-mi dezlipesc pleoapele. Vad o lumina difuza si un tavan alb. Sunt intepat in vene si nici macar nu simt durere. Perfuzii. Mirosul de spital imi violeaza narile si am o stare confuza. Ma doare capul ingrozitor! Te zaresc undeva in partea a dreapta a patului. Sunt putin dezorientat. Stai pe un scaun destul de incomod si rimelul iti este intins pe obraji. Esti cu o cana de cafea in mana si cu pachetul de tigari in cealalta. Sunt sigur ca e o cafea tare si desi fumezi ocazional, doar la petreceri, se pare ca sunt un impuls puternic pentru pofta ta de nicotina. Sau nu iti place deloc faptul ca ma vezi asa. M-ai vazut tarziu ca ma uit la tine. Ai sarit repede de pe scaun si ai venit langa mine. Se pare ca iti pasa…

Februarie

Posted on

Te-am privit in ochi. Stralucirea noptilor mele. Formele cuvintelor mele si sensul lor comun, potecile intortocheate ce duc toate la tine. Pe care merg beat in fiecare seara si uit sa bat la usa ta. La usa ta…scoasa din temeliile mele, ca scartai incontinuu si te intorc din drumuri. Si balamalele mele diferite de restul, mai complicate.

Dar e noapte, iubita si te pierd prin ea. Firele de par ti se despica in vantul rece, de februarie. Imi dai drumul la mana si-mi soptesti cuvinte ce ma dor. Nu vreau sa le aud…dar le-as simti oricum…si in ce hal ma dor chiar si cand scriu. Morfina dulce… ce se duce o data cu noaptea prea scurta si ma seduce…ma poarta pe deasupra norilor catre vise afrodisiace. Ce cer senin…cred ca am cazut din plin, in acelasi timp cu steaua ce nu avea nume. Fericirea mea? Inca sta ascunsa prin visele mele, purtata pe campuri de lupta de un arcas las, in tolba-i prafuita. Sau este trasa pe nas de vreo domnisoara voluptoasa, cu buze rosii, cu tocuri inalte, ce-si cauta destinul pe la Hollywood. Ce scenarii proaste…

Macar de nu ai fi atat de dulce si ochii aia prin care se pierd constelatiile de pe cer, ar fi mai mici. Dar nu, ucide-ma cu armele tale cele mai bune, doar merit. Cum sa renunt cand tu pulsezi prin venele mele? Alergi fericita pe acolo, asa cum alergai pe plaja, asta-vara, cand nisipul fierbinte iti frigea talpile, cand marea iti stropea umerii arsi de soare. Costumul tau negru ce se hranea cu priviri…fomistul! Varfurile degetelor mele dispera dupa abdomenul tau, inca il simt in fiecare noapte. Misterul buzelor tale…mai am atatea de facut…

Imi ceri sa plec, dar nu vrei asta si lacrimile se joaca in ochii mei. Orgoliul meu de barbat, imi cearta simturile si strang din pleoape. Dar sunt copil…si uit sa ma controlez si lacrima-mi ingheata pe obraz la cateva secunde dupa ce corzile tale vocale au aplicat un exercitiu de forta asupra mea:

„Dani, e tarziu, trebuie sa ajungi si tu acasa!”

Blestemat

Posted on

Ma aflu in fata usii tale. Aceeasi usa pe care mi-o imaginam in zecile de nopti in care-mi distrugeam somnul dulce cautand cuvintele potrivite pe care sa le insir pe foi, sa le recitesc si sa le simt. Ma automutilez, imi infig singur pumnale direct in suflet. As vrea sa fiu mai inuman, sa nu mai amplific fiecare sentiment si apoi sa ti-l transmit. Uneori nu vreau sa doara, dar doare atat de placut incat foile mele suspina de placere sub lacrimile ce se scurg din pix. Ma simt binecuvantat cand am harul sa-ti transmit ce scriu, ca de la suflet la suflet, dar sunt un binecuvantat blestemat, sunt sigur.

Am batut la usa ta fiind pierdut prin sentimente, ma simt absent . Un ritm natang, inegal ca masura, handicapat sonor, ai fi ras daca m-ai fi vazut. Atatea mile batute fara sa ma gandesc la distanta, vedeam doar linia de sosire si acum ma desparte doar un vizor. Ma tenteaza sa pun mana pe el, dar stiu ca urasti surprizele si mi-ai spus ca misterul poate fi doar feminin. Nici nu te-ai uitat pe vizor, tipic tie. Ai deschis usa si inainte sa te vad o raza de soare aproape m-a orbit. Tu chiar dormi cu soarele in camera. Blugi scurti, taiati si un maieu negru, par ciufulit si esti nemachiata. O dimineata de vara perfecta…

Inca nu dorm…doar am atipit.

Iarna, februarie, trecut demult de miezul noptii, pierdut prin alte vise sunt gata sa-mi bat iarasi joc de un somn bun. Usa inca nu este deschisa si vara este inzapezita pe drum, doarme in trenul fericirii mele. Vreau sa sparg valuri…cu tine de mana…

Blestemat pentru ca inca nu stiu cum sa simt tot ceea ce scriu.

 

La revedere,L.A! part.2

Posted on

“Da,bineinteles ca poti,este liber!”

Si a zambit,suav,se vedea ca inima ei era plina de usi ce aveau nevoie sa fie deschise.Era imbracata colorat,fura priviri.Se vede ca nu ii place drumul…mereu trage de geanta.Nu am curaj sa o intreb ce si cum si raman doar un decor de drum,drum ce il vedea prin geamul mare de care stateam lipit cu fruntea.Imi spuneam in gand: “Unde vrei sa ma duci,unde?!”

Si am atipit,nu vroiam,era ultimul lucru pe care il doream.Nu vroiam sa nu aflu unde coboara si sa nu stiu catre unde se duce.Si apoi sa tot sper ca o voi regasi si sa o caut prin alte autobuze,prin alte locuri pustii…in care nu voi gasi nimic oricum. Noroc ca am fost trezit de un mic chiot,dar cand am dezlipit genele pe chipul ei se vedeau doar urmele unui val de entuziasm.Vreau curaj sa-i spun ceva,imi tot spun in gand: “Sunt satul bai sa tac! Pune-mi vorbe-n gura!”. Sunt doar o stea peste silişte,in liniste mereu,tac! In sinea mea sunt un nestemat blestemat sa caut pace…Eu doar pun mana pe cuvinte si le dau drumul in lumea lor.Stiu sa daruiesc doar “flori de mucigai”! Eu nu ma pricep sa spun toate astea in graiul vostru…

-Buna,i-am spus intr-un final!

-Buna!

-Catre unde?

-New York,New York,o spune cu un zambet trist…Tu?

-Unde ma duce autobuzul ! Dar cum te cheama?

-Eu nu am nume…Spui ca nu ai o destinatie?

-Nu neaparat!

-Eu am doar o camera pe Madison Avenue,cam pustie si cu o gramada de trepte necunoscute si un semineu ce sta mereu stins,asteapta de ceva timp pe cineva sa-l aprinda cu ganduri, in randuri…Cauti intrebari?

-Desigur…

-Inseamna ca avem aceiasi destinatie!

“Nu credeam a sti a muri vreodata…”

Posted on

Am vazut soarele pe strada si luna… pe la miezul noptii.Si pe tine plecand…trecand pragul portii.Si norii ma apasau cu umbra lor rece…

Dar nu ma pot opri sa te astept prin gări,sa te strig prin zări, sa te caut pe cărări,sa te amăgesc prin flori,sa ma amăgesti pe scari…si sa te iubesc in zori.Sau pot,ma pot elibera,pot scapa,dar oare voi putea…? Oricum e greu sa-mi intelegi dragostea si pe inima mea au trecut tot felul de picioare.Desfa-ti coada si pune-te in pat,sa mai pot vorbi in van.

Cand inchizi ochii,eu zbor…asa e cand zbori,zburam spre tine.Oricum,cand suntem impreuna cantarim mai mult,suntem doua Ecuatoare incolacite.

Nu credeam a sti a muri vreodata…”,se pare ca l-am inteles pe Eminescu!