Monthly Archives: Iulie 2010

Necuvintele (1)

Posted on

Totul s-a intamplat repede, fulgerator. Aproape ca am inchis ochii cand buzele mele s-au lipit cu o dorinta nebuna de obrajii ei, incalziti prea brutal de soare. In ciuda eforturilor, nu am reusit sa-i patrund in adancul ochilor deoarece fiecare gest al ei ma inmuia din ce in ce mai tare… Este o fiinta fragila iar prin ochii mei era precum un fluture, ceva splendid dar care se sfarseste repede, in doar o zi, atat de putin… Splendoarea ei continua zile infinite doar ca eu in mai putin de o zi o pierd. Atat de departe parea sa fie totul si eram nevoit pentru a mia oara sa concurez cu timpul, cu acele ceasului, cu nisipul din clepsidre, sa le dau inapoi, sa le arunc departe. Eram nevoit sa bat acest cinic adversar. Stiam ca e imposibil sa inving si totusi m-am aruncat in lupta, orbit. Orasul s-a asternut sub pasii nostri, ne invita la vals, viata noastra este doar un dans iar eu dansez foarte prost. Vocea ei… ce pot sa spun, vocea ei este unica, are o eleganta de copil mic, o gingasie putin ascunsa dar usor de gasit, trebuie doar sa iti imaginezi cum citeste intr-un parc, toamna, cand frunzele cad uscate, rostind povesti de viata si de moarte, cand singuratatea rade si iubirea plange, cand soarele s-a stins. Si totusi vei auzi vocea ei citind, indiferenta la tot ce se intampla in jurul ei, aceeasi gingasie a verii, acelasi glas ce se simte precum un recul in coaste si orice ai face tot vei cadea prada, chiar daca te cheama in Iadul ei. Ne-am asezat langa un lac, pe iarba cruda. Am ascultat incremenit acelasi sunet de agonie scos la suprafata de lac, de fiecare data cand un pescar arunca o undita in el. Ea…ea si-a infipt usor degetele printre firele de iarba si s-a uitat lung la mine, jucandu-se cu golurile din stomacul meu pe care nu le cunosteam deloc. Este ceva nou, ma simt pierdut insa ma linisteste zambindu-mi, jucandu-se…

Asa se simte?

Nonşalant

Posted on

Am simtit usa deschizandu-se parca de buna-voie, in semn de invitatie, cand o prezenta feminina mi-a invadat  spatiul construit din vise si finisat cu multa migala. Imi provoaca un dezechilibru emotional indiferent de starea in care ma aflu. Pasea usor catre mine precum o mireasa ce vine spre altar, cu zambetul strident intiparit pe buze si cu subconstientul invadat abuziv de afirmatii. Emana o naturalete iesita cu mult din tipare si este atat de simplu imbracata, dar totusi elegananta in felul ei. Merge usor dar cu pasi adanci ce calca pe un covor rosu asternut pe inima mea. Un trup parca perfect. Pentru cateva secunde respiratia nici nu mi-o mai simteam. Sunt precum un dansator jalnic ce este invitat la dans de regina balului, precum un romantic ramas fara cuvinte sub luna plina si miros de tei, precum un scriitor plin de inspiratie dar care refuza sa scrie.  S-a apropiat usor lasand parfumul tare sa vorbeasca in locul ei, a intors privirea catre mare si m-a facut sa ma simt atat de invizibil, atat de mic… In ochii ei verzi, marea parea ca doarme linistita si ca valurile sunt defapt doar o iluzie. Si-a pus mainile pe balustrada si cu un gest salbatic, dar plin de finete a inceput sa scrijeleasca cu unghiile pana cand simtea ca se toceau. Totul parea un gest disperat de a se abtine. Tace, lasand impresia ca nimic nu s-a intamplat si noi suntem doar doi straini timizi, la o prima intalnire in care marea este o a treia persoana.

Renastere

Posted on

„Hei pe tine te cunosc de undeva!”.Mi-a strigat iesind din mare,lasand apa sa se joace in firele ei de par si printre genele subtiri.Credeam ca sunt singur in acea noapte pe plaja aceea indepartata si uitata si de vant parca.Simteam marea cum imi trimitea valuri direct in inima si cum plecau catre destinatii necunoscute lasand goluri ce doar luna si stelele le puteau umple.Echilibrul meu emotional mi-a jucat feste cand vocea ei a rasunat in timpanul meu,oferindu-mi falsa impresie ca marea mi-a vorbit pentru o clipa.Eram precum o balanta si habar nu aveam catre ce inclin…

-Buna,ma bucur sa te regasesc.Pe tine te caut de aproape o viata,lasa-ma sa ma prezint! Eu sunt nimeni,cel putin in viata asta.Mi-a intins mana pentru a i-o strange,un semn banal de cunostinta.

Mana ii este rece de la apa marii si emana un parfum fin,salin…Sunt confuz si ametit ma simt parca prins intre pereti,tot universul il simt mic,stramt si parca ma limiteaza,ma tine inchis intr-o cusca.Stele parca sunt zabrele si luna singurul geam dintr-o celula cu un iz de mucegai ce acum inspira mister.Si eu habar nu am de ce am fost intemnitat.

-Dar…stai,despre ce vorbesti? Ce regasire? cand eu nu te-am mai vazut niciodata. Ce viata?

-Nu te teme,iti voi da explicatiile pe care le vrei,de aia traiesc.Aseaza-te pe nisip si culca-te pe spate.Imi spuneai ca marea te linisteste,te inspira si ca iubesti cerul senin de un albastru deschis specific zilelor de vara si bolta plina de stele din serile cu luna plina.Mi-ai aratat stelele intr-o seara de iunie si mi-ai soptit ca fiecare straluceste pentru unul dintre noi,cele mai aprinse sunt pentru visatori si cele stinse ai spus ca nu stii exact insa au si ele un rol.Mi-ai explicat de ce unele stele cad si nu era nimic stiintific.

-Eu nu stiu sa vorbesc asa si noi doi nu ne-am intalnit niciodata!

-Poate ca numai stii sa vorbesti asa,de aceea te tot cauti noptile si nu reusesti sa te gasesti,nu te simti intreg,te pot simti sa stii.In viata asta poate nu ne-am intalnit pana acum insa altadata,in alta viata,te-am iubit si tu imi intorceai cu placere sentimentul.Eram unicii locuitori ai unui petic de insula din mijlocul unei ape ce am denumit-o in multe feluri.Ne-am construit o cabana doar din bambus si eram doar noi doi si marea.Palmierii ne ocroteau in serile in care adormeam tinandu-ne in brate pe nisipul cald,cand tu iti pierdeai cuvintele pe buzele mele si le lasai sa adoarma acolo.Seara iti sarutam pleopele si te strangeam in brate fiind nesigura de ziua de maine,viitorul mereu mi-a fost dusman.Aveai un viciu si acela era sa scrii,te asezai pe stancile in care se spargeau valurile si cand foile iti erau ude imi spuneai ca a plans marea si ca ai ascultat-o cu jena ca nu ii puteai raspunde decat cu niste cuvinte aruncate prost pe foi.Ai plecat tacand,nerbarbierit,lasand doar un bilet pe care scria ca te-ai dus sa-ti urmezi linia vietii si spunandu-mi ca o sa-ti lipsesc.Mai tarziu,in noapte o stea stralucitoare a dat impresia ca a cazut in mare si pentru prima data am auzit si eu soaptele marii despre care imi vorbeai,care mi-a spus ca te-a inghitit deoarece te iubea.Si iata unde te-ai dus,in alta parte a existentei,fara trecut si cu un viitor pe care te chinui sa-l gasesti,cu franturi de sentimente si obiceiuri care habar nu ai de unde provin si cu sute de intrebari la care nu vei mai gasi raspuns.

S-a lasat putin in jos pentru a-mi mangaia obrazul cu buzele si pentru a-mi sopti:

-Sa cauti un proscris ce iubeste sa scrie!

S-a intors cu aceeasi naturalete in mare,lasand urme adanci de pasi in nisipul luminat de luna.

Suflet

Posted on

Am retinut rapid,chiar in cateva milisecunde ce au durat parca o vesnicie ca gravitatia nu avea sa-mi fie deloc prietena in acele momente.Cand a dat pagina cu un gest de scarba intiparit pe o masca a fetei parca adusa din Venetia,m-am prabusit inert sub greutatea randurilor subliniate usor cu creionul de aceeasi mana care era meschina cu trecutul meu de fiecare data cand aduceam aminte de el.Am simtit iarba uda de dimineti cum imi atinge ceafa si norii lipseau dupa cer,nu erau nicaieri pescarusii si nici marea.M-am pipait parca sa caut rani si am vazut ca sufletul lipseste,oare am avut vreodata unul?Oare a invatat sa iubeasca?.Nu,nu stie! Defapt nici nu exista,nu am primit nicio garantie cand m-am nascut,cum ca ceva se regaseste in mine,ceva ce ma face vulnerabil si schimbator,ceva ce va simti cum timpul trece fara remuscari si nu-l poate opri.

Era luna Iulie,asa soptea soarele de pe cer.Struguri mult prea copti,mere crude,vant rece…nu era asa ultima oara.Un fulg de nea s-a asternut pe varful nasului meu si o picatura de apa sarata din mare m-a stropit pe obraz.Eu sunt captiv in mine o vreme…

Ea,mai da o pagina indiferenta si continua tot asa precum un blestemat de metronom.Intr-un ritm mecanic imi schimba starile,de la o pagina la alta.Si tot face asta plina de indiferenta si dezgust deoarece cartea ce a ales-o nu-i starneste sentimentul pe care il cauta printre rafturile prafuite ale bibliotecii.Fara sa bage de seama simte mirosul de cuprins si ultima pagina este data catre moarte,catre un calau numit coperta.Deschide larg ochii ce au o tenta verzuie si spune cu un glas de copil:

-Acum intreaba-ma cine sunt!

Si te lasa sa te lupti cu o gravitatie insistenta ce nu vrea sa te ridice din abisul numit suflet.