Monthly Archives: August 2011

29 iulie.

Posted on

Am asteptat mult. Un an si…inca 40 de minute:)). Ca si prima data am tresarit panicat in clipa in care te-am vazut. Inima mea minuscula si proasta a inceput sa bata ca tampita. Vroiam sa va fac cunostinta. Ea e domnisoara din pieptul asta, care nu stie ce sa faca in momentul in care te vede, daca sa se opreasca sau sa alerge. Ochii tai si vocea ta…imi era atat de dor! Simteam ca nu te-am mai vazut de ieri si in acelasi timp de ani. Inca nu am invatat cum sa reactionez cand ochii tai ii fixeaza pe ai mei. E o batalie ce nu o pot castiga niciodata, parca lupt cu mine insumi…si tu stii toate astea.

Imi lipsea totul, de la strazile ce urca si coboara cu soarele reflectand in asfaltul prea incins ce emana un miros de iulie tarziu, pana la reflexia marii prin ochii tai. O mare colorata verde, la fel ca si plicul in care mi-ai adunat visele ce se asterneau pe mobila ta, pe cartile si hainele tale, precum praful. Ai facut curat si mi-ai pus visele pe o foaie…in cuvinte. Si se numeste simplu: „Cel mai bun lucru scris de tine vreodata”. Si da, cuvintele vin de la sine atunci cand subiectul devine fericirea ce provine din suferinta si durerea autorului. Cerul a plans pe foaie…vei vedea urmele cand o vei redeschide. O sa-ti arat cicatricele mele…poate peste ceva vreme. Poate peste inca un an, plin de multe evenimente. Un an ce se consuma in cateva clipe. Momente ce adunate ma transforma in cine sunt acum.

Uitasem sa ma pierd in ochii tai, dar am reusit sa ma inec din nou. E aceeasi moarte placuta, ce o pot infrunta cu zambetul pe buze. Uitasem de degetele tale din parul meu, dar acum inca le mai simt acolo. Uitasem complet de vocea ta, acum tocmai mi-am regasit una dintre melodiile preferate. Am uitat sa te simt…si inca mai ratacesc prin timp, din an in an, doar pentru a descoperi ruta perfecta timp de cateva ore, ca apoi sa ma pierd iarasi. As vrea sa nu mai fiu nevoit sa-mi musc buzele atunci cand esti langa mine. As vrea sa nu ma mai abtin, sa nu ma mai tem ca fac ceva gresit daca-mi urmez impulsurile. As vrea sa ma simti si sa te fac sa crezi ca inca mai este ceva special, chiar daca nu mai ai puterea sa crezi asta. Macar un sarut…As vrea sa facem acel lucru nebunesc de care crezi ca ma tem. Chiar as vrea sa ne facem bagajele si sa plecam in California. As vrea nu doar sa citesti, ci sa simti ceea ce scriu. Mi-ar place sa-mi dedici mai des minute din timpul tau, dar iar cad in amagirea propriului eu cerand mai mult decat pot primi. Da, sunt egoist si pretentios si am asteptari mari chiar si de la un lucru mic. Si scriu toate astea pe o foaie ce miroase puternic a mare.

Am uitat ceva la tine. O parte din mine…construita de tine. Gustul amar de cafea ramas pe cerul gurii ma inspira. Ploua torential in plina vara. 29 iulie. Inca un an…

Anunțuri

X (23:00-00:00)

Posted on

Cand incepi sa visezi, incepi sa alegi. Vrei mai mult, te vei trezi mai repede. Te multumesti cu ce ai, ramai mediocru si te vei trezi spre dimineata. Sau ti se va face sete si vei fi ghinionist.  Mi-a fost teama sa risc. Am vrut sa nu pierd si am ales sa visez mai mult, poate asa am mai mult timp. Mi-am dat seama ca fericirea era doar de moment si cand ma trezeam, regretam de fiecare data altceva. Am visat ca iubesc. Concedii, nopti impreuna, conversatii lungi, aceeasi perna, vise diferite. Oamenii pleaca. Ne leaga trasatura asta si crede-ma…ma dor degetele si inima cand scriu asta. Si ea va pleca. Daca vrei iti soptesc asta. Va durea putin mai tare. Stiu ca vei invata sa urasti, daca nu…asteapta sa iubesti. Paradoxal, iubirea naste ura. Cand urasti adori iubirea.

Am reusit sa las in urma visele mici, atunci cand am reusit sa las in urma buzele ei. E doar trecut, am reprimat amintirile cu ea ce durau doar cateva ore. Sunt schimbat. Visez maret. Am revenit la mine. Uitasem cum e sa visez atat de puternic incat sa cad atat de repede. E palpitant. Dar stii ca niciodata nu lovesc pamantul. Doar ma trezesc brusc, panicat, si cu ochii mari.  Am fost cand te aveam, iar acum ca te-am regasit ma simt iarasi un norocos. Te vad pe tine cand deschid ochii. Ca in vremurile bune de acasa. Respiratia ta calda, bataile puternice ale inimii tale in patul meu si felul in care zambesti cand dormi, ma linistesc. Ma faci sa cred ca aici e punctul cel mai jos in care pot ajunge atunci cand cad si totusi de aici simt ca am totul. De aceea nu imi e frica sa visez iarasi mai tare, atunci cand esti langa mine. De aceea acum aleg doar visele mari.

-Mai bine am merge in Vegas sa jucam niste poker!

-Dupa ce dormi.

-Sa stii ca sunt obosit, nu beat. Nu o sa uit ca ai spus asta!

-Ar fi bine sa o faci, vei fi dezamagit daca vei afla ca te duci singur. Pe unde mergem?

-Fa la stanga. Tii paralel cu plaja pana la prima strada. Opresti la a doua casa.

Maine la 11 trebuie sa ajung la aeroport. Ce o sa facem pana atunci?! Sex pe melodiile celor de la The Weeknd? Vom bea cafeaua linistiti? O sa ramanem in pat pana tarziu? Va merge cu mine? Ii voi spune maine sa se mute la mine definitiv? Nu are de ce sa nu accepte. Cred. Tocurile alea sunt de 10? Mi-e dor sa o vad goala!

-Aici? Si strange volanul foarte tare in maini.

-Da, aici. Hai sa coboram!

Ma duc in fata sa deschid si sa aprind lumina. Aud tocurile ei cum calca elegant pe pavajul din fata casei. Ce dor imi era de cantecul asta.

-Bine ai venit in…viitoarea noastra casa!

-Impresionant. Totusi, nu te pripi! Esti obosit, du-te si culca-te! Vom vorbi maine despre restul. A, si…se pare ca ati fost prosper, domnule Novac! Ah…inca ai desenele facute de mine pe pereti?! Nu ma asteptam.

-Da, ma iubesc destul de mult! Ma duc sa ma culc. Ummmm…alt dormitor este sus, eu o sa fiu in cel de aici. Depinde cum vrei sa dormi. Si iarta-ma…nu cred ca si-a uitat vreo femeie lenjeriile pe aici.

-Cred ca inca imi mai vin bine tricourile tale. Arogantule! Ma descurc. Noapte buna!

-Te-am auzit!

Nu a trecut mult timp si te-am simtit cum te furisai cu grija langa mine, sa nu ma trezesti. Varfurile degetelor tale ating rani inca deschise si sangerande. Rani de pe spatele meu provocate de aripile smulse cu nepasare de vorbe goale, de acele sperante sfaramate si vise neimplinite care s-au imprastiat in mii de cioburi fara valoare. De iluzia aceea de sentimente, in care m-am aruncat ca in valuri. Nici macar nu a meritat efortul.  As fi vrut sa-ti spun ca la fiecare pas facut inainte, atunci cand nu esti cu mine, las in urma mea cate o foaie scrisa de mine, ce spune povesti despre mine. Povesti ce asteapta doar sa le citesti tu si apoi se sting in uitare. Oricum toti uita ce am scris la un moment dat. As vrea sa-ti spun totul acum…insa adorm…nu mai am puterea sa misc buzele. As vrea sa fug cu tine de mana pe iarba uda din zorii zilelor de vara, dar ma simt sleit de puteri. […]

A doua zi de dimineata te-am cautat prin toata casa. Am crezut ca totul a fost doar un vis, dar jumatatea cealalta de pat era sifonata. Perna cealalta mirosea a tine asa de tare si o cana de cafea goala statea pe noptiera. Cu siguranta tu ai fost, esti singura persoana ce o cunosc sa aibe obiceiul de a lasa pahare si cani prin toata casa. Probabil te-ai dus la magazin sau pe plaja. Te voi astepta. Si am asteptat cateva zile, dupa care am inceput sa tip dupa tine prin toata casa. Scriam obsesiv cu gandul doar la tine. Depresie. Ai simtit vreodata ca vrei sa zbori insa aripile ti-au fost taiate? Ai simtit vreodata ca e momentul sa te nasti insa cea care te poarta nu te vrea si mori sufocat, injunghiat, avand dorinta arzatoare in suflet ca vrei sa stii cum arata un rasarit, poate chiar sa scrii despre, dar esti o povara prea grea si e prea devreme pentru tine. Dispari si incep sa curga lacrimi de regret, dar tu nu le mai simti deoarece au inceput sa curga prea tarziu. Te-ai simtit vreodata atat de gol? Incat sa simti vantul cum bate prin atrii, chiar daca esti inconjurat doar de zambete si tot ceea ce dobandesti se numeste succes. Succesul e plin de stres. Ti-ai pierdut vreodata toata speranta? Eu da... […]

Dupa 2 ani.

-Si toata cartea asta este doar despre ea? Nici o alta actiune, nici o schimbare de fir narativ, alte personaje, nimic?

-Exact! I-am raspuns in timp ce expiram ultimul fum din ultima tigara.

-Ai vandut 30 de milioane de exemplare in 2 saptamani de la lansare. La stiri se vorbeste de tine, ziarele vorbesc doar de tine, contracte peste contracte si multe fiindca esti un scriitor atipic. Multi se inchid in camerele lor si scriu, asa sunt descrisi marii scriitori. Tu…tu ai spus ca ai scris si de pe yacht. Ai extins limitele, ai schimbat viziuni. Cum te simti?!

-Mizerabil! Nu e greu sa manipulezi oameni, voi ar trebui sa stiti cel mai bine. E greu sa castigi oamenii pe care ii admiri.

-Pai si oamenii care ii admiri au spus cele mai bune cuvinte despre tine, i-ai castigat! De ce inca te simti mizerabil?!

-E doar o stare. Parerile mele sunt starile mele. Cand uiti sa iubesti si scrii lucruri care si pe tine te-ar dezamagi cand te trezesti la realitate si vei constata ca nu e chiar cum scriu, te vei simti ca mine. Acum ultima carte te va lovi destul de violent, e doar realitate. Intr-adevar imi place iubirea dar si durerea, fiindca vin la pachet.

-Multi spun ca e un apogeu, ca ai demonstrat ca poti scrie in mai multe feluri si sa o faci la fel de bine. „Maret, ametitor, nemaipomenit” si am citat doar cateva titluri de ziare. Il simti ca un apogeu?

-E doar cel mai prost si cel mai crud lucru scris de mine! Ma lasi sa-mi mai aprind o tigara?

-Da, bineinteles! Parca spuneai ca e ultima cea de dinainte. Si apropo, de cand fumezi?

-Am mai gasit inca una prin buzunarele sacoului. Norocul meu. Fumez de doi ani, de cand am inceput sa scriu la cartea asta. Si trebuie sa renunt astazi, asa i-am promis. Intelegi tu…

-Chiar este real tot ce scrii in carte? Despre ea? Doi ani inseamna mult timp pentru a finaliza o carte. Chiar s-a intamplat ce ai scris in ultimul capitol. Ca defapt ea nu a plecat atunci, doar s-a mutat la casa de vis-a-vis si te-a studiat in fiecare zi si totusi nu ti-a spus unde era, timp de doi ani?? Doi ani nenorociti?

-Da, chiar asa s-a intamplat. Intelegi acum de ce fumez de doi ani!

-De ce ai numit cartea „Depresie si fericire”? Sunt doua lucruri aproape contradictorii, nu poti fi fericit cand esti depresiv. E doar un nume fictiv?

-Nu este un nume fictiv. Doar asta am simtit in acei ani. Depresie timp de doi ani si cand am terminat cartea, acum doua saptamani, eram fericit. Intrebarea ta va fi de ce, sunt sigur. Fiindca acum doua saptamani a venit la mine si mi-a spus ca in tot timpul asta a fost in casa de vis-a-vis si doar pentru ca asa a simtit, nu vroia sa se desparta de arta care era reprezentata prin desenele ei. Chiar daca eu am fost depresiv, am avut ganduri de suicid, ea era mereu acolo cu ochii pe mine, fara ca eu sa stiu. Si a mai spus ca a facut asta si pentru mine, ca scriam porcarii in ultimul timp si stie ca pot face arta doar cand sufar.

-Impresionant. O ultima intrebare pentru acest interviu! Daca ultimul tau capitol, cel mai impresionant dealtfel, pe care l-ai denumit doar „X” ar putea avea un titlu, care ar fi acesta?

-Dani Novac!

California dream(22:00-23:00)

Posted on

Am strans foaia pe care am scris in pumn si am lasat-o sa cada in nisip. Trecutul meu l-am lasat ingropat. Precum clipa in care ai simtit dragostea ei, dar a fost prea tarziu si nisipul din clepsidra te-a facut sa uiti de tot ce inseamna ea. A ingropat tot in timp, fara sa te intrebe nimic. Doar a trecut totul peste tine, prin tine, si te-a lasat doar cu amintirile. Ca sa te trezesti si tu cu dureri in piept in mijlocul noptii atunci cand somnul tau este prea dulce. Ce mizerie de nedescris a lasat totul. Tot ce s-a intamplat m-a obosit enorm. Sunt nedormit de ore bune si am nevoie de un dus rece, care sa spele toate amintirile si gandurile cu tine.

Am ajuns la masina. Ma scutur de nisip si urc sa conduc catre casa. Genele se simt de parca ar cara plumb. Inchid ochii involuntar. Nu mai curg lacrimi. Am secat in mine. Am ucis zeci de vise, cu speranta ca voi avea oportunitatea sa cladesc altele. Imi e dor. Nu stiu exact de ce, dar e sentimentul asta si ma doare. Nu l-am simtit demult, desi sunt departe. Sa plang mai mult? Pentru ce?! Pentru cine? Nu aud motorul. Cheile sunt in contact, dar inca nu am pornit masina. Ma simt prea obosit. O sa privesc putin cerul. Incerc sa-mi revin. Ochii se inchid. Negru. Cine sunt? Cine am fost? Am iubit? O sa stiu cum sa te urasc? Incerc sa-mi misc mana. Ma simt paralizat. Am gustat din veninul tau. Sunt prezent, dar in acelasi timp absent si ma pot vedea chiar si pe mine. Ma simt peste multi, dar in acelasi timp sunt in cadere libera. Ar fi bine sa fii acolo sa ma prinzi. Sau lasa-ma sa cad, o sa ma ridic mai bine. Cred ca adorm, sau doar mor. Versuri si linii melodice se amesteca in capul meu. Sentimente ce tie, om de rand, iti vor face creierii praf si citate din filme si carti. „Lumea asta e plina doar de prosti ce s-au iubit!”…

Ma trezesc brusc. Am tresarit si m-am oprit cu burta exact in volan. Cred ca am atipit cateva minute. Se pare ca cine mi-a batut in geam nu e de acord cu somnul in masina. Mahmur cobor geamul si intreb:

-S-a intamplat ceva?! Incerc sa ma abtin sa nu tip la ea si sa nu ii arat cat de deranjat sunt ca am fost trezit din somn.

-Nu, doar ati scapat asta! Imi innapoiaza foaia pe care era scrisa scrisoarea mea.

Miroase frumos, parfumul imi aminteste de cineva, de un cadou facut demult, dar e imposibil. Vorbeste o engleza cu accent usor balcanic, seamana mult cu al meu.  Vocea ei imi reaminteste de asemenea de cineva, dar e imposibil totul, sunt eu mult prea visator.

-Va multumesc, dar nu era neaparata nevoie! Si ii zambesc. E intuneric, nu o pot vedea foarte bine, insa trasaturile fetei sunt dintre cele mai fine si gesturile ei…imi aduc aminte de acasa.

-Ar fi pacat sa se piarda o asemenea lucrare, dragule! Plus ca nu ti-ai pierdut talentul pe care il tot negi, oricarei persoane ti-ar spune. Probabil ea este o norocoasa. Cu siguranta mult mai norocoasa decat mine..

-Nu e adevarat… Nu poti fi chiar tu. E imposibil. Ai ramas acasa cand eu am plecat. Te-am lasat pe peronul aceleasi gari in care ne-am intalnit prima oara. Cu cat se indeparta trenul mai tare, cu atat simteam ca sunt mai pierdut si eram distrus cu gandul ca ma voi distanta de tine iarasi. Chiar voit. Te-am lasat in lacrimi, cu buzele reci si inghetate, tremurande. Ningea peste noi cand iti spuneam de ce trebuie sa plec si cat tin la tine, iar fulgii aia…spuneau povestea noastra si se topeau si ei cand ne simteau durerea. Si aproape tipai cand imi spuneai printre lacrimi, muscandu-ti buzele pentru a nu rabufni mai tare, ca nu pot pleca asa, ca nu trebuia sa se intample totul asa. Fiindca noi ne iubim si ca au fost deja multe sacrificii si cand am ajuns sa ne implinim din visele acelea chiar si cele marunte, aleg sa plec. Atunci ti-am sarutat fruntea si ti-am spus ca trebuie sa plec fiindca visez maret, nu ma pot limita la putin, nu as fi eu. Stii ca mereu am preferat numerele mari. Ti-am promis ca va fi bine pentru noi si ca va veni ziua in care vom sta aici impreuna, aici unde eu pot fi ceea ce vreau. Am plecat fiindca nu vroiam sa ramana doar la stadiul de povesti toate acele nopti in care iti scriam vise scumpe, eu trebuie sa traiesc ceea ce visez si ai inteles mereu asta. Mereu ai reusit sa ma intelegi…

-Da, de aia m-ai si uitat la fel ca pe oricare alta. Sa stii ca nici mie nu mi-a fost usor. Toate noptile alea care trebuia sa le reluam, doar ca la o distanta mult mai mare. Am zis ca am invins asta o data, nu e nevoie sa o mai fac inca o data. Toate noptile in care vorbeam pe internet. Tu in L.A, eu acasa. Dureau ca dracu si aveam o puternica senzatie ca traiesc doar un deja-vu continuu. Nu erau nopti, nu dormeam, ma gandeam la tine. Daca esti bine, cine iti face cafeaua, cum te descurci, cine te inspira. Apoi a fost problema cu tine, cu timpul foarte putin ce a ramas pentru tine, te-ai inchis in tine. 36 de zile. 36 de zile ca sa scrii un roman ce inca ti-l mai lauda prostii astia care habar nu au de sacrificii. 36 de zile blestemate in care nu am auzit nimic de tine si apoi un an in care amandoi am fost rezervati si ne vorbeam foarte rar. Am vrut sa te uit, dar cum sa poti face asta cand e vorba de tine?! Esti un arogant, sensibil, un fel de contradictie…si nu pot sa respir fara tine. Cum sa te uit cand chiar si mama a cumparat 5 exemplare din cartea ta: „In caz ca se pierde vreunul!” Oriunde ma duceam iti auzeam numele sau iti vedeam semnatura care inca mi se pare o porcarie. Nu te uita cu zambetul ala tamp si plin de satisfactie la mine. Stii ca inca rezist cu greu.  Ahh…

-Dar cum de esti aici? Nu vreau sa o spun, dar iar am dreptate. Ti-am spus atunci cand ne-am vazut ultima oara, ca orice s-ar intampla, daca noi doi va fi sa ramanem impreuna, oricum ar fi ne vom regasi.

-Am ajuns aici in decembrie. Cu aceleasi lacrimi in ochi cu care iti spuneam „la revedere”, de data asta cautandu-te, incercand sa-ti fac o surpriza. Stiind cat de mult ti-ar place sa fii in New York cu mine, iarna. Stii ca in perioada aia vorbeam rar, nu mi-ai spus nimic de vreun turneu pentru carte, data lansarii sau lucruri de genul. Stiind ca esti in New York, am venit in New York! Dar surpriza am avut-o eu. Tu nu erai acolo, la adresa pe care mi-ai dat-o. Mi s-a spus ca esti plecat sa-ti promovezi cartea si ca dureaza vreo 2 luni. Desteapta miscare din partea mea! Acasa nu era nimic interesant. Lumea se descurca acolo fara mine. Am cautat sa ma angajez aici. Te-am cautat in fiecare barbat ce-mi iesea in cale din tot New York-ul ala si nu te-am gasit, am obosit sa o mai fac. Pana cand am citit in New York Times, numele tau, titlul cartii si un „Stunning!” cat jumatate de pagina. Urasc sa te iubesc uneori. Esti atat de omniprezent, chiar si cand imi lipsesti enorm. Am inceput sa desenez iarasi…cred ca dorul de tine m-a facut sa o fac. Stii, cum spuneai chiar tu: „Arta provine mereu din suferinta”. Au fost apreciate desenele incat am reusit sa deschid un salon de graphic-art chiar in New York. Culmea, desenele ce imi plac cel mai mult sunt cele cu tine. Si inca ma mai semnez pe cele cu tine cu N.R, nu cu H.R, cum ar trebui. Si dupa 2 luni, te-ai gandit sa ma suni si sa-mi povestesti totul, despre tine, turneu, cum ai reusit, cum trebuie sa ma pregatesc sa vin, cum iti traiesti visul, cum te-ai mutat in Los Angeles, iar eu am tacut, nu ti-am spus nimic. Ti-am zis doar ca e bine pe acasa si ca eu sunt bine. Si uite-ma aici, venita sa te caut, cum am invins pentru a doua oara distanta dintre noi. Ca sa te gasesc acelasi om de care m-am indragostit si langa care daca stau cateva zile ma indragostesc iarasi, dar mai implinit. Sa citesc scrisori, scrise de tine pentru cine stie ce domnisoara de la Hollywood. Cacaturile alea, cum iti place sa le numesti, scrise de mana ta inca dor al dracului de tare si mereu au durut. Indiferent de ce vei spune tu.

-Ma simt atat de aiurea. Aproape te-am neglijat complet, pierdut fiind printre toate mirosurile astea fine ale succesului si printre toate sentimentele false ale celor de aici. Incat la prima umbra de sentiment de iubire ce imi amintea de tine, m-am hazardat sa cred tot ceea ce spun altii, uitand ca mi-ai demonstrat de atatea ori ca avandu-te pe tine nu mai am nevoie de altcineva. Vroiam sa te sun, sa-ti spun definitiv sa vii aici. Sa-ti povestesc cum visele se implinesc si cum am avut succes. Insa toata ziua asta…a fost data dracului rau de tot. Mi-am amintit de sentimentele pe care doar tu ma puteai sa ma faci sa le simt si m-am aruncat in bratele ei. Ti-am jurat credinta si iubire, inca le am pentru tine, dar trebuie sa rascolesti bine.

-Sunt dispusa sa te iert, dar va trebui sa lupti sa ma ai in continuare. Pentru ca tocmai vorbesti cu una dintre cele mai de succes art-director si cu o viziune foarte originala. Si nu spun eu asta, ci ziarele si blogurile carora nu le dai importanta. Sa stii ca toata treaba cu desenele de interior cum iti plac tie, au prins de minune pe aici.

-Ma bucur. Se pare ca am putea fi cuplul acela de care iti tot povesteam. Pe care il plictiseste si irita luminile blitz-urilor. Oricum…stai in L.A?

-Nu, am venit doar pentru o intalnire in legatura cu salonul din New York. Un contract. Si nu pot minti, cand am auzit L.A mi-am spus ca te voi gasi.

-Inteleg. Si acum ai ceva de facut?

-Da, sa te duc pe tine acasa deoarece nu pari in stare sa-ti conduci masina pana acasa. Sper ca asculti tot muzica buna…

Scrisoare(21:00-22:00)

Posted on

“Este totul prea usor si prea perfect ca sa fie real!” Inca mai aud vocea ta cum imi soptea cuvintele astea in noptile in care amandoi obisnuiam sa simtim ceva. In scurt timp am ramas doar eu. Obisnuiam sa dorm singur pana sa te cunosc pe tine. Ciudat…cum uneori fara sa vrei, revii la vechile obiceiuri. Sunt mai pierdut decat atunci cand m-ai cunoscut si am incetat demult sa mai cred ca asta este drumul meu. Tocmai de aceea am ales sa ma abat de la el, precum un aventurier ratacit care are incredere in instinctul sau. Aveam visuri, planuri…sau cam asa ceva. Am ucis zeci de ingeri in interiorul meu, cu ajutorul demonilor ce puneau stapanire pe mine, incercand sa te inteleg. Am incetat sa o fac atunci cand am realizat ca defapt gandesc prea mult si esti mai simpla decat ma asteptam. Si e cam asa in fiecare noapte…Stele ce cad, fiori reci, ganduri cu tine, vise spulberate, imprastiate pe covor in mii de cioburi ce imi ranesc salbatic talpile atunci cand ma duc sa scriu despre tine. Si sangerez, dar in tacere. Nu e nimeni sa ma auda si e atat de placut. Si doare…cand astept consolari care intarzie sa mai apara. Cu totii pleaca la un moment dat. Trag jaluzelele indiferent de momentul zilei si cand toti uita de mine, zambesc. As vrea sa le spun ca stiam ca asa se va intampla si mai stiu ca in scurt timp isi vor reaminti. Se vor intoarce, nu-ti face griji pentru mine. Cu totii ne hranim cu arta, dar nu toti o putem face. Inca ma las sedus de propriul ego si il las sa ma conduca, atunci cand cuvintele incep sa doara prea tare. E ca un cancer, doar ca la sfarsit ma asteapta o moarte placuta relatata pe o foaie. O moarte ce o recitesc de zeci de ori si sper ca in cativa ani sa fiu mandru de ea. Sper doar sa nu ma pierd candva in propriul ego, ar insemna sa nu mai pot scrie. Cu siguranta nu-mi voi lasa fiul sa aibe un ego. Da, vorbesc despre acelasi baiat, dar care nu va mai fi al tau. Cum nici eu nu mai sunt al tau. Nu voi mai pierde nici o noapte pentru tine, nici o lacrima in plus. Cuvintele despre tine de maine vor disparea si nu o sa mai pierd din inspiratie doar pentru ca trebuie sa ma gandesc la tine. Si foile astea devin usor, usor, bucati din mine si se imprastie pe parchetul rece, lasand o dezordine ce nu o pot curata singur. Iubirea noastra s-a deformat in timp. A devenit melodia preferata, dar care am ascultat-o de prea multe ori. A fost pe repeat mereu si discul a inceput sa se zgarie, iar intr-un final s-a spart. Intr-un final am clacat amandoi. 27 februarie. Primul fior. Prima lacrima se scurge acum pe obrazul meu, dar briza oceanului se grabeste sa o faca sa dispara.

Daca as vrea cu adevarat ceva, este sa stiu ca fiecare atom din corpul tau inca se mai cutremura atunci cand imi simte cuvintele. Ca buzele iti vor tremura atunci cand iti vei trece degetul peste ele si vei sti ca buzele mele nu le vor mai inveli vreodata. Am uitat mirosul parfumului tau. Am uitat felul in care saruti si petele de fond de ten de pe tricourile mele s-au curatat si ele. Patul meu nu-ti mai recunoaste forma si perna pe care obisnuiai sa dormi…inca mai sta sub capul meu. Te-am uitat hoinarind prin zilele vesele de vara. Ma simt stupid! Ma simt vindecat. Stiu ca ea inca ma asteapta pe undeva si ca viata mea inca e o calatorie fara bilet, o calatorie a tineretii noastre in care sunt prea ocupat incat sa mai regret ceva. Inca mai aburesc geamurile de tren si scriu pe ele cuvinte. Dar nu despre tine. Probabil nu vei citi asta vreodata, deoarece va ramane la mine. Scriu pentru mine, sa ma vindec. Nu plange, nu plang nici eu! Sunt plecat definitiv.

Cu dragoste…