Monthly Archives: Octombrie 2011

Cer senin.

Posted on

Tind să cred că ti-am cerut atât de puţine încât am uitat cum să ofer. Vreau doar să văd în fiecare zi lumina aceea din ochii tăi, atunci când auzi numele meu pe alte buze. Să nu mă laşi să cad în cine ştie ce fel de nopţi, din care să nu mai am puterea să mă regăsesc. Măcar puţină lumină. Mulţumesc mamă, că ai aprins becu’ la mine-n cameră! Era cât pe ce să mă pierd, chiar în noaptea în care mă căutam. E greu să găseşti pe cineva iubit printre toate curvele astea, honey. Trebuie să plec, tată! Aşa trebuie să fie! Aveam rucsacul pregatit oricum. Mi-ai povestit demult că zilele alea negre vor veni. Omorai zilnic cam douăzeci, treizeci de speranţe, cu fiecare ţigară fumată. Au trecut zeci de ani de când faci asta şi încă zâmbeşti. Urăşti. Şi la fel de tare iubeşti. Sunt mândru de tine, se vede prin ochii mei. Cred că trebuie sa fie şi invers. “Dacă nu îţi este bine aici, pleci! Oricum murim de când ne naştem pe aici!” Nu îmi mai este bine aici. Aveam oricum şireturile legate, demult.

Şaptişpe’ milioane de oameni într-un singur oraş. Asta da iubire faţă de arhitectură. Clădiri, străzi întunecate și oameni. Unde e iubirea? Poate printre crăpăturile din asfalt sau prin birourile de la etajul 65. Facem dragoste în mașină când ajungem pe Route 66. Promit! Pe bancheta din spate. Printre bani.  Ți-am promis doar! Te las să alegi tu muzica. Oamenii se mănâncă între ei. Printre bani. Capitalism. Canibalism. Ți-am lăsat un semn pe umăr. Te-am mușcat aseară. Dormeai. Mureai.  Mă ustură buzele de la atâtea minciuni. Îmi e dor de tine, iubita! De cum erai cu 3 ani în urmă. Acum ești nimic. Îmi e silă!

Ai auzit?! Și Dumnezeii mai cad. Când încep să visez e în regulă să te temi. E în regulă să iubești. Ție când îți va fi frică, Doamne? Și eu mai mor. Din când în când. Când îmi e dor de ea. Dar mă trezesc în fiecare dimineață cu o cafea caldă, miros de pagini vechi și cu picioarele ei fine ce stau impunătoare peste mine cât timp citește, așteptând să mă trezesc. Sunt un norocos. Ironic nu? Uitasem ce e somnul. Am aflat iubirea când nu era momentul potrivit, am alungat-o în cele mai întunecate coclauri și capitole și acum…o redescopăr. Uneori e mai bine să revii asupra unor sentimente, dar pe oameni diferiți. Nu e ca și cum trăiesc ceva ce am mai trăit sau simt ceva ce am mai simțit, e diferit, e totul nou cu tine. Mă simt bine, fericit, vindecat. Cred că suntem proiectați să iubim și, paradoxal, iubirea e undeva între durere și orgasm. E o lumină ciudat de primitoare în ochii tăi reci, atunci când auzi numele meu. O văd în fiecare zi și mă găsesc mai mult în fiecare noapte, printre firele tale de păr și pictez trasee pe coloana ta. C1-C11-drumul înapoi, către noi. Iubirea miroase precum asfaltul newyorkez după o ploaie torențială de vară. Cred că ți-am cerut atât de multe încât mi-am adus aminte cât de greu este să oferi. Dar e trecut de miezul nopții, geamurile imense, aburite, sunt desenate cu degetul de tine și aburii ies din canalizări, în timp ce oameni cu glugi merg prin frig, pe strada noastră …hai să facem dragoste și să nu ne pese de ei!

 

Imi amintesc…

Posted on

Imi amintesc, cum frunze cadeau intr-un ritm intens, tinut aiurea de chitara ta dezacordata, ce zace si acum in coltul camerei tale, in fiecare zi…tot acolo. Si oricat as fi vrut, nu credeam ca-ti voi putea atinge realitatea vreodata. Vedeam doar doi metri patrati din camera ta, pereti plini de povesti, un pat care stia doar sa-mi faca in ciuda si pisica ta, care parea sa stie mai multe despre tine decat o facea orice persoana. Si le puteam vedea doar cu acordul tau, la fel de dezacordat ca si chitara ta.

Imi amintesc acum, inspirat de picaturile mari de ploaie ce se scurg pe geamurile astea imense, pe care ai insistat sa le avem, de gustul buzelor tale. Buza ta de sus are un gust amar, de cafea, in permanenta. Cea de jos, cea pe care ti-o musc aproape intotdeauna, cand ne despartim chiar si pentru cateva clipe, e dulce mereu. Voi da vina pentru asta pe zaharul pus in exces, ce ramane pe fundul canii din care bei cafea. Buzele tale au personalitate. Sunt umede in permanenta de cand stam impreuna. Reci vara, calde iarna. Tremura de fiecare data cand imi iau la revedere si se chinuie, muscandu-se, mereu cand iti soptesc, te iubesc. Te iubesc!

Imi amintesc de mirosul specific tie, acum, cand ploaia a devenit gheata peste noapte si afara miroase a toamna tarzie. Mirosul tau, care mi-a tulburat existenta ceva timp, pana sa-l pot simti cu adevarat, pana sa-l pot descifra. Mirosul tau, care mi-a invadat abuziv, cearsafurile, dulapurile, propriile haine si nu as vrea sa dispara vreodata. De acum incolo, totul miroase a tine. Fiecare floare, mancarurile si tot ceea ce miroseau altfel candva, acum imi amintesc doar de tine.

Imi amintesc de California. Cum stiai sa zambesti in fiecare zi printre palmieri. Cum mergeam pe autostrada, fara capota si tu ridicai mainile pentru a simti vantul, atat de slab, printre gradele mari ale soarelui din Los Angeles. Pozele facute in Hollywood, in care tu purtai ochelarii mei de soare si ma sarutai. Am lasat telefoanele, gandurile si pe toti ceilalti acasa. Sau gresesc?! Unde e casa noastra, defapt?! Traim ca sa murim. Macar sa o facem elegant. Am fost egoisti. Am fost indragostiti. Avem scuze.

Imi aduc aminte de lacrimile tale. Lacrimi ce se scurgeau pe obrajii tai, fara sa le pot opri cumva, atunci cand trebuia sa plec. Chiar era nevoie, pentru a putea ajunge aici. Le simteam gustul sarat, cand iti sarutam obrajii, incercand sa ti le sterg cu buzele mele si sa le imprim mereu acolo. Au fost precum acidul. Au lasat rani deschise, ce le ating mereu, cand imi umezesc buzele pentru a-ti mai putea rosti inca un rand. Ma doare cand iti spun numele, de aceea ti-l zic mai rar. Prefer sa te alint, in schimb.

Imi amintesc de geamurile aburite. Le-am iubit de mic. De cand ii scriam mamei, iarna, cuvinte pe ele atunci cand gatea si era cald in bucatarie si zapada afara. „Te iubesc, mama!”. Geamurile aburite de la tren. Cand tu ramaneai in gara, printre fulgi de zapada, ce se lipeau de obrajii tai inlacrimati si se topeau in parul tau, iar eu ma miscam in directia opusa, gandindu-ma deja cand ne vom revedea. Numarand zilele, fara a masura timpul. „Deja imi este dor!”. A ramas si acum scris pe geamul din compartimentul 5.

Imi amintesc de mine. Cum obisnuiam sa fiu, cum iti spuneam ca nu voi mai iubi, pana cand mi-ai aratat cu cine joc. Am luat un loc la masa si ti-am oferit chinte royale, consecutive. Am negat de prea multe ori cand ma numeai scriitor. Acum constientizez. Stiu, scriu cel mai bine dintre amatorii astia si daca pentru tine e genial, te simt perfect. E de ajuns parerea ta, pentru a fi cel mai bun. Stiu, sunt arogantul ala care are mereu de pierdut fiindca iubeste prea mult. Imi amintesc asta….

Cum mi-am împuşcat şeful!

Posted on

Cum mi-am impuscat seful

Downloadati de mai sus fisierul cu cel mai nou text scris de mine „Cum mi-am impuscat seful”. Text cu care particip la concursul de pe hyperliteratura.ro

E altfel, decat ce am scris pana acum! Apoi un vot, daca se poate, aici!

Spune-mi Dani!

Posted on

Experienţele şi sentimentele mele sunt precum bomboanele de ciocolată dintr-o cutie oarecare, dar unică. Nu vă pot spune exact dimensiunile, că se tot măreşte de la oră la oră, ştiu doar că se cheamă „Viață” şi încă nu am identificat toate ingredientele ce sunt scrise pe etichetă. Proastă strategie de marketing din partea creatorului. Bomboanele au diverse sortimente, la fel ca stările mele. Unele sunt dulci, altele amare, unele au gust de iubire, altele sunt umplute cu lacrimi, unele miros a vară, altele sunt reci şi albe precum iarna. Încă nu am servit pe nimeni cu ele, nici nu cred că o voi face vreodată. Le ţin aproape ascunse, departe de ochi străini. Chiar şi de mine le ascund uneori, atunci când nu am puterea să mă recunosc. Uneori reuşesc să prindă contur şi se transformă în cuvinte, cuvinte ce le descarc pe foi.

Am început să simt adolescenţa cum îmi curge prin vene fără să o pot opri. Nici nu cred că vreau să o opresc însă curge cu un flux nerăbdător, tipic adolescentin. Fără să vreau, o parte din mine a început să spună „la revedere” copilului Dănuţ, acum sunt Dani, chiar Dan Novac. Urmele şotronului desenat cu creta pe asfalt au fost şterse de ploaie. Simt că vara a devenit prea scurtă şi timpul trece prea repede încât ajung să nu-l înţeleg şi am tot mai multe întrebări fără răspuns. Parcă plouă prea mult pe afară, dar şi în mine şi am falsa impresie că Octombrie durează mai mult. Nu mai pot plânge în faţa tuturor atunci când cad şi simt durerea. Nici nu am plâns de multe ori din cauze de genul, dar mă durea al naibii de tare şi aveam lacrimi în ochi. Acum cicatricele sunt undeva în mine şi de cele mai multe ori prefer să-mi ascund faţa în vreo pernă şi să las să curgă lacrimi şi sentimente prea târziu înţelese. Sau mă refugiez în rândurile unei pagini albe, precum un naufragiat pe o insulă pustie.

Pleoapele nu mi se mai închid instinctiv la o oră potrivită, ci mă prind zorile când am inspiraţie şi fug să mă ascund de monştrii de sub patul meu. Ca într-un joc tratat cu maturitate, fug de demonii din mine şi mă bat cu ei, dar ei câştiga de multe ori şi ajung să le dedic pagini. Sângele-mi cerşeşte cofeină şi foile ţipă după pastă de pix şi după cuvintele mele. Am ajuns să apreciez tot mai mult natura, viaţa,  marea şi răsăritul. Mă înclin…

Mă pierd tot mai des în ochii ei şi aripi de îngeri bat mahmure pe deasupra-mi, purtându-mi de grijă.