Category Archives: Proza

Când anii trec.

Posted on

Plouă torențial. Ploaia ne face să iubim mai tare. Stăm de câteva ore în pat. Pierduți prin cearșafuri negre, săruturi lungi, discuții despre carieră, filme, cafele și noi. Televizorul se aude în surdină, dat pe o emisiune gen matinal, care nu-mi prezintă vreun interes. Picioarele ei stau dezvelite, iar eu cu capul pe ele. Degetele ei aleargă prin părul meu și uneori buzele ei adorm peste buzele mele. Uneori buzele ei

Citeste mai mult pe http://www.daninovac.com

Anunțuri

Dark Fantasy [part II]

Posted on

-Du-mă undeva unde pot asculta doar oceanul și vocea ta. Voi, oamenii din publicitate, vorbiți frumos. Mereu am avut ce mi-am dorit, iar acum te vreau pe tine.

-Asta nu înseamnă că mă poți avea.

-Deja te am. Mi-ai spus despre viața ta. Probabil te cunosc mai bine decât multe femei ce și-au lăsat parfumul prin patul tău. Suntem amândoi aici, în mașina ta. Doar noi doi și noaptea. Luminile sunt departe, în spate. Suntem aproape de ieșirea din oraș și tot ce se vede e cerul înstelat, șoseaua goală, și farurile de la mașină. Oamenii sunt ca și orașele…CITESTE MAI MULT

http://www.daninovac.com

Dark Fantasy

Posted on

O urmăresc de aproape două ore. Stă singură la masa din colț, înecată de fumul de țigară din jur și dezgustată de bărbații ce îi zâmbesc și îi fac cu ochiul. Citește din 1984, al lui Orwell, e una din cărțile mele preferate, dar nu vreau să fiu un altul care i-ar zâmbi și pe care l-ar privi cu dispreț. Îmi place cum își plimbă vârful degetului pe marginea paharului cu Martini. Unghiile roșii, rujul la fel. Rochia neagră… CITESTE MAI MULT AICI!!!

http://www.daninovac.com 

Gânduri.

Posted on

Vârfurile degetelor mele ating răni încă deschise. Răni de pe spatele meu provocate de aripile smulse cu nepăsare de vorbe goale, de acele speranțe sfărâmate și vise neîmplinite, care s-au împrăștiat în mii de cioburi fără valoare, ce au căzut inerte pe aleile ude și reci din curtea spitalului. CITESTE MAI MULT AICI!

 

www.daninovac.com

E pentru tine.

Posted on

Au trecut șapte luni de când am adormit prima oară în brațele tale. Ți-am gustat amarul pielii în fiecare seară. Porii îmbibați de parfum scump, parfum ce miroase puternic a acasă. Vârful limbii mele ce atinge lobul urechii tale cu bijuterii, te face să chicotești și să respiri greoi. Mi-am tatuat greșelile pe spate, să le poți vedea în fiecare zi. Să știi cine sunt!  Nu mă mândresc, dar devin un om mai bun atunci când buzele tale se plimbă haotic peste tot ceea ce mă definește. M-am ascuns de toți. Îmi e frică de oameni, ce-i drept. Pentru toți sunt un nume, pentru tine sunt eu. Aș putea să cad. Sunt atâtea gropi pe drumul ăsta. De fapt îmi este frică de eșec, dar de când ne cunoaștem, simt că dacă aș cădea, în următoarea secundă  te-aș vedea cum ai merge în viteză pe lângă căruciorul ce mă duce la reanimare și cum îmi vei șterge petele de sânge cu lacrimile tale. Cred că în brațele tale îmi este mai bine, decât în apartamentul ăla din New York. Iubesc gustul buzelor tale din fiecare dimineață. Sunetul vocii tale a devenit melodia preferată și modul în care zâmbești, le faci pe toate să nu mai existe.

Dar uneori sunt ploi. Și acum stă să ningă peste mine, iar fulgii grei cad pe pielea caldă ce emană iubire și topește carnea precum acidul. Îmi topește iubirea și te văd în brațele mele tot mai greu. Îmi e dor și încep să te aștept prin gări goale, gări ce au văzut clipe sincere de iubire. Încep să mă pierd și îmi e teamă fără tine. Am fost un prost când am crezut că iubesc înainte să te cunosc. Aș vrea să te țin în brațele mele timp de câteva vieți. Și vreau să împărțim lucruri și paturi și camere și să etichetăm oamenii ce trec pe stradă, în diminețile în care bem cafeaua pe balcon. Vreau să adormi goală peste mine și să-mi porți numele. Abia aștept să te văd iscălindu-te. Îți dau visele mele și tot ceea ce simt, împreună putem împlini multe. Nu știu dacă va mai ține mult treaba cu scrisul. Poate mă pierd, poate devin sec și cliseic. Poate nu voi mai ști să scriu, dar o să mă urăsc dacă în clipa aceea nu-mi șoptești la ureche să o fac până-mi iese. Nu știu dacă voi avea tot ce vreau, dar aș vrea să-ți ofer tot ce pot și nu știu dacă te mai fascinez, dar aș vrea să nu pleci vreodată. Și chiar dacă aș pierde tot, măcar lasă-mă să-ți aud vocea în fiecare seară strigându-mă pe nume. Lasă-mă să plâng pe burta ta goală și peste ceva ani să-l ascult cum dă din piciorușe. Chiar dacă sufăr de insomnie, lasă-mă să adorm lângă tine câteva vieți. Măcar aș fi fericit.

Și în caz că te îndoiești, e doar despre tine. Nu pot să scriu mai mult, fiindcă ceea ce simt nu pot nici măcar eu să transpun în cuvinte. Iubirea adevarata nu poate fi scrisă. Te iubesc!

Februarie cinci.

Posted on

Cinci februarie. Două fără un sfert noaptea. E ger și ceață. A nins noaptea trecută. Acum a rămas doar frigul predominant, poate și frica. Încerc să fug de ceva ce nu cunosc. De ceva ce nici măcar nu pot pronunța. Unde-mi sunt cuvintele?! Care e realitatea? Ce e viața, mamă?! Acum am de ales și știi că mereu mi-a fost frică de alegeri. Se merită să vin acolo? În brațele voastre, în iubirea voastră și în ura celorlalți? Și ce sunt privirile alea reci, ale oamenilor ce merg la ora asta pe stradă? Dac-ai ști cât îmi va fi de scârbă de ei. Sunt curios ce e mai departe. Sunt curios de viață, dar…sunt curios și de moarte. Ce să fac?! Încep să dau din picioare sau aștept să mă sufoc? Vreau un răspuns să mă ajute, va rog! Nici acum nu poți găsi așa ceva. Unele lucruri chiar nu se pot schimba. Nu?!  Știu că va e dor. Că mă așteptați de nouă luni. O să cunosti sentimentul peste câțiva ani. Doare tare. E o linie subțire aici. E viață și moarte. Habar nu am ce înseamnă astea. O să știi peste doi ani. Habar nu am ce e mai bine să aleg. E lumină într-o parte și întuneric în cealaltă. Am întins mâna spre întuneric. E frig. Dincolo, e cald. Ați uitat să-mi spuneți că uneori și acolo unde e cald, vor fi zile când va fi al naibii de frig. În 9 luni am auzit că vorbeați despre iubire, vise, împliniri, țeluri, viitor. Ce sunt toate astea? Le voi avea? Le voi înțelege? Cu greu. Începe să-mi fie greu să respir. Mă apasă tare. Mă innec cu sânge. Simt că nu am aer. Ceva se încolăcește de gâtul meu. Ce aleg?!! Dau din picioare. Mă sufoc! Ce este asta din jurul gâtului meu? Mă omoară! Cordon ombilical. În câțiva ani se va numi sfoară. Moarte. Viață. Presiune. Vei afla în viitor că vei alege mai bine sub influența ei. Vreau să ies de aici. Dau din picioare. Văd lumină. Văd zâmbete. Văd lacrimi. Ce sunt toate astea?! Se numesc momente și nu prea poți să le uiți. Ce e atmosfera asta? Așa de bine e aici? E fericire. Încearcă să nu te aștepți să o vezi prea des. Va fi mai bine pentru noi. Mă ustură ochii. Lumina bate prea puternic și nu sunt obișnuit. E un geam în dreapta mea. E aburit și scrie un nume pe el. Așa se întâmplă când atmosferă din încăpere este în contrast cu cea de afară. Aici e căldură și iubire. Afară e frig și răutate. Acela e numele meu. Oamenii îndrăgostiți scriu pe geamuri aburite. E o artă. O vei cunoaște când vei ajunge în gară și va trebui să-ți iei rămas bun. Crede-mă, o vei cunoaște foarte bine. Așa vei deveni eu, vei prefera visele mari, chiar dacă acelea dor până le atingi. Nu-ți va placea mediocritatea. Mă cunosc mai bine acum. O să crești greu, dar frumos. Vei afla! Vor trece ani și vei deveni eu, cel care te lămurește, nou-nascutule. O să fie un drum lung, ce va lăsa cicatrici. Dar vom ajunge la persoanele care vor ști să le închidă. Nu vor dispărea. Așa e viața! Acum ai ales. Simt ceva care mă înțeapă pe obraz. E barba tatei. Îți va plăcea. Și miroase ceva bine. E altfel, e special. E mama și mereu va mirosi așa. A „acasa”. Sunt curios (deja?!) ce este dincolo de geamurile aburite. E o lumină specifică iernii. Care apare doar când este zăpadă și cerul senin. Ce e dincolo se numește lume și e plina de animale, numite oameni. Unii au evoluat, alţii sunt tot animale, dar arată la fel ca ceilalţi. Sper să reuşim să ne ferim de ei. Foarte puțini oameni îți vor vrea binele, majoritatea sunt in camera asta, iar și mai puțini te vor ajuta. Acolo, undeva, e un cuplu. Doi îndrăgostiți, care au geamurile apartamentului lor aburite. La fel ca și geamurile din salonul în care te-ai nascut. Iar pe geam, au rămas urmele palmelor ei, încă de când atingea orgasmul. Așa te-ai creat și tu…adică eu.

Cinci februarie. Au trecut 23 de ani. Două noaptea. E frig afară, dar nu se simte și aici, deoarece e prima aniversare petrecută în apartamentul nostru și aici, lângă tine, e cald și mă simt mai împlinit ca oricând. Simt că totul a meritat. Simt că nu a durut în zadar și că răbdarea noastră s-a fructificat puternic. S-a transformat în visul nostru și visul nostru se bucură de un succes imens. Și acum e mai real ca oricând. Îți simt pielea caldă în fiecare noapte și îți simt buzele reci, cu gust de cafea dulce, în fiecare dimineață. Vocea ta care-mi spune „Neata!” mă face să am o zi mai bună. Am venit în dormitor să mă culc, dar am observat că nu ești în pat și că pe geamurile noastre mari scrie: „La mulți ani! Te iubesc, că o nebună!” Am început să zâmbesc și mi-am trecut mâna prin păr. M-am așezat pe marginea patului și așteptam să apari. Am auzit din sufragerie vocea ta, strigându-mă:

-Sper că-ți place surpriza de pe geamuri. Este în numele clipelor când îmi scriai pe geamurile aburite din tren.

 -Da, nu mă așteptam. Ți-am mai spus că te pricepi! Am mințit. Ești una dintre persoanele foarte imprevizibile, dar te cunosc și luasem în calcul o surpriză de genul. E doar instinctiv. Dar te iubesc enorm.

Normal. Ai spus asta încet, încât să nu aud. Apoi ai deschis ușa de la dormitor și ai intrat cu un tort mare în brațe și cu o sticlă de șampanie. Am venit să te ajut, dar m-am oprit puțin să-ți admir lenjeria neagră. Am deschis sticla de șampanie și am turnat în pahare. M-ai luat în brațe și ai început să mă săruți. Ne-am mâzgălit cu frișcă și tot noi ne-am curățat. După care ai vrut să te asigur că voi găsi în tort cadoul. Un set de chei. Ai râs și ți-ai mușcat buzele, după care m-ai tras lângă geam și ținându-mă de mână ai îndreptat degetul către o mașină din stradă. Unghia ta a lovit geamul și a produs acel zgomot care îmi face pielea de găină.

 -Ți-am spus de atâtea ori că va veni vremea când te vei uita în spate și vei vedea că toți ceilalți sunt ridicoli. Dar îți place așa tare să te desconsideri. Acum hai în pat! Mâine avem treabă. Lasă să ningă peste noul tău cadou.

Am dat drumul la muzică. The Weeknd. În seara asta stai deasupra. Acum urmele palmelor tale rămân pe geamuri.

 Ai știut să alegi se pare!

Prefaţă.

Posted on

Am căutat iubire și am găsit cuvinte. Mai târziu, am realizat că iubirea mea nu este precum a lor. Pentru că eu am pierdut înainte să câștig. Și eu am iubit…de unul singur. Dar nu am fugit. Încă iubesc. Acum iubesc, dar nu am mai iubit. Doar m-am mințit. Adevărul e haotic, știu. Nu pot să scriu ca voi, știu. Pentru că eu mi-am lăsat demonii să doarmă în același pat cu mine, în lenjerii fine de satin. Și mi-am ars fiecare înger, într-un mod elegant, într-un Ajun de Crăciun. A fost plăcut să-mi văd mâinile pline de sânge sfânt. M-am simțit Dumnezeu. Mă mai simt așa uneori, atunci când scriu. Unii nu știu, dar doare să scrii. Eu îmi tai câte o venă de fiecare dată când scriu, apoi o cos cu litere. Și toate astea pentru că-mi place mirosul sângelui meu pe hârtie. Vinde bine! Suferința oamenilor, în general, vinde bine. Am inima zgâriată de niște unghii roșii, elegante, precum rândurile mele. Așa-i place ei să-mi zică. Mi-a mângâiat venele cusute și mi-a spus, atingându-mi cu lobul urechii cu buzele: „Nu ești scriitor. Pentru că ești altceva.” Întâi am plâns, dar mi-am dat seama că are dreptate. Garda veche a scriitorilor mă critică. Pentru că nu scriu cum e realitatea. Pentru că ceea ce scriu nu se poate întâmpla. Pentru că dialogurile mele nu au un ritm firesc. Pentru că eu nu sunt ca ei. Dar cum să fiu ca ei, când eu am ales altceva. Am ales să-ți dau să simți, nu doar să citești. Am ales să te învăț să zbori, chiar și cu aripi frânte. Nu să ți le rup mai tare, arătându-ți realitatea. Cu toții vedem realitatea, dar nu toți ne detașăm de ea. Dacă să fiu scriitor înseamnă să-ți scriu într-un stil propriu despre viața reală. Ei bine, eu nu sunt scriitor! Îi las pe ei să-ți scrie din camere mici și întunecate. Despre vise neîmplinite și iubiri pierdute. Eu aș vrea să-ți pot scrie de pe propriul yacht, de pe malul oceanului, cu aere de aroganță și din apartamentul meu imens cu geamuri mari, din New York. Să-ți spun despre ceea ce iubesc și ceea ce doare. Despre dimineți și seri de dragoste. Despre mine…cum a reușit cineva ca mine să se piardă prin tine, cititorule! Îi las pe ei cu grupurile restrânse de oameni și îmi voi asuma eu miile. Și așa nu-mi plac numerele mici. Aș vrea să te influențez. Aș vrea să devin o influență. Cert e că a început să-mi placă. Durerea asta, cuvintele, mirosul pastei de pix, iubirea pierdută transformată în artă, iubirea gasită…transformata în artă. Mirosul succesului, gustul lăsat de parfumul tău de pe gât pe vârful limbii mele. Distanța asta care creează fantezii și șterge iubirile mici, dar le amplifică pe cele mari. Aprecierile, laurii de pe capul meu, tronul de sub mine, coroana de pe frunte, oamenii de la picioarele mele. Sărută inelul! Lacrimi de rege, că inima-i zdrobită și o vindeci de fiecare dată când îți aud vocea. Orgasmele astea lirice, imaginația mea, ideile mele, gusturile mele. Am pus atâtea măști pe foi încât îmi e teamă că într-o zi veți putea ajunge la mine. Dar e greu să găsești zeii…Și eu i-am căutat, undeva între vis și realitate, departe, înspre apus și noapte. Până mi-am dat seama că toate drumurile duc la mine.

Uneori trebuia să renunț mai repede la unii dintre voi. Risipă de inspirație și timp. Poate nici nu trebuia să-mi fie teamă de multe ori ca voi cădea. Când singura prăpastie eram eu. Am disperat, dar clepsidra era goală și tot nisipul era în pumnii mei. Poate dacă te-aș fi urît, ai fi știut să mă iubești. Trebuia să las mai repede în urmă ceea ce trebuia lăsat. Trebuia să te caut mai din timp, nu să mă mint cu tot felul de iluzii și împliniri pe jumătate. Am găsit ce căutăm și am mii de pagini de dedicat. Am lacrimi de șters și datoria să-ți ofer tot ceea ce am. Cu zâmbetul pe buze. Povești de decembrie, cu tine în pulovere groase, luminată doar de luminitile bradului și de focul din șemineu. Cu fulgi mari ce cad printre clădiri gigant și cu buze dulci, cu gust de portocală. Infinit. Ți-am pus degetul pe buze și ți-am spus: „Shhht!  Doar în tăcere se ascultă ploaia și vântul. Restul trece!”

Sunt pragul dintre naștere și moarte. Sunt linia subțire dintre realitate și vis. Undeva între minciună și adevăr. Pierdut printre aroganță și modestie. Destul de mândru încât să nu te ascult și destul de prost încât să mă îndoiesc de mine. Cu aripi de înger și ochi de demon. Cu iubire pierdută prin cearșafuri  negre și plin de iubire pentru tine…care face să uit tot ce a durut. Orgoliu prostesc, ce m-a făcut să ajung aici. Nu am ales asta. Am fost ales să fac asta. Nu a fost o întâmplare să iubesc. Am ales să te iubesc. Am ales să scriu. Am ales să mă desprind și să visez măreț. Și vreau tot, iar asta înseamnă ceva. Am ales să devin eu.  Altfel…aș fi oricare altul. Dani Novac.

 

O parte de aici, de acum inainte, se va gasi in descrierea mea, la despre mine.