Tag Archives: amintiri

Fără tine.

Posted on

Sunt 6 ani de atunci. Încă știu ce face în fiecare zi, fără ca el să mai știe ceva de mine. Dimineața îmi beau cafeaua odată cu el. Urmărim același post mizer de știri matinale, care uitasem că există când locuiam împreună. Urîm aceiași oameni…aproape pe toți. Îl urmăresc când scrie, vreau să mă mint că și el mă urmărește când gătesc, sau desenez. Aș vrea să știu că se uită la mine din pat, când stau la birou cu spatele la el, dar am uitat sentimentul. Mă mint că încă aș mai găsi pe cineva la fel ca el, dar mă mint degeaba. Nici măcar nu am puterea să caut. Recitesc ce a scris cât timp era cu mine și realizez că mă mint. E imposibil să mai găsesc pe cineva ca el. Până și Adele știe asta. Și mi-o spune în fiecare zi, e pe repeat în fiecare oră și doare atât de tare când ea cântă și el are jaluzelele trase. Simt că m-am transformat în restul de oameni, pe care nu îi puteam suporta când împărțeam patul cu el. Robot de societate, cu vise prea mari și fără  încrederea necesară să le urmez. E greu. Să-l văd în fiecare zi, în blocul de vizavi, să creadă că nu mai sunt prin viață lui și să nu știu ce gândește. Are toți pereții scriși. Încă mai ține tablourile de la mine agățate pe pereți. Nu a schimbat nimic la camera în care stăteam eu. Nici măcar nu a mai deschis-o de atunci. Nu a mai publicat nimic. Are material cât pentru trei cărți. Are potențial cât să-i facă pe marii scriitori să-l idolatrizeze. Nu vroiam să-l opresc din ce face mai bine, atunci când am plecat. Mă simt vinovată și l-aș vrea atât de tare înapoi. Doar că nu mai am curajul. Nu mai am puterea să-l liniștesc și nici să-l enervez.

-Sunt prietena ta cea mai bună și nu te-am auzit niciodată vorbind așa despre el. E greu să nu-l iubești și ți-o spun ca prietena ta, care îi citea doar cărțile și îl cunoștea doar atunci când venea la voi.

-M-aș fi certat cu tine acum, dacă aș ști că el e undeva pe dincolo și doarme, așteptându-mă. Dar e acolo! și arată către blocul de vizavi, la un apartament cu geamuri mari și cu jaluzelele trase. Sunt de două zile trase. De când a început să plouă. Nu au mai stat așa atâta timp, de când am plecat eu. Cred că scrie, dar nu știu ce se întâmplă cu el. Aș vrea atât de tare să mai fiu acolo. Să-l trezesc eu…nu alta în fiecare lună, cum obișnuiește să-l trezească acum. Îmi e dor de parfumul lui, să-l simt de fiecare dată când mă bag în pat lângă el. Îi caut buzele în fiecare seară, înainte să adorm. Le ating pe ale mele și îmi imaginez că degetele mele sunt buzele lui. În zilele ploioase, nu mă lăsa să cobor din pat. Unele femei nu sunt fericite. Ar trebui să-l întâlnească pe el. Dar mă rog să nu mai iubească vreodată pe alta. Sunt atât de egoistă și cât îi plăcea egoismul meu. Cât îmi plăceau dușurile cu el și îmi doream să bag cât mai des la mașina de spălat și să mă găsească făcând asta. Se termina cu sex pe mașina de spălat. Doamne, sunt atât de îndrăgostită de el. Și au trecut atâția ani…Parcă îl și văd cum ascultă „Still searching” și stă singur în pat. Mai iese uneori pe balcon. Are două căni de cafea mereu cu el. Una o așează într-un colț, iar din cealaltă bea. Mereu o uită pe aceea acolo. Am dormit atâtea nopți de vară, îmbrățișați, în balconul ăla. Și certurile cu ego-ul ăla al lui…ah, ce antrenante erau. Uși trântite, țipam, rădeam, plângeam și toate erau doar pentru că îl iubeam. Cât îmi lipsește. Cât regret…

-Va fi bine, mi-ar place să nu te mint acum, dar nu te vreau dezamăgită! Îți sună telefonul.

-E doar mesaj. Dar stai, să nu fie de la servici.

„Nu am mai băut o cafea bună de 6 ani. Știi unde sunt. Am să las ușa deschisă. Să tragi și jaluzelele când intri.”

O lacrimă fuge pe obrazul ei către toate amintirile lor. Visele, luminile, iubirea, paginile scrise, muzică, dragostea, toate sunt atât de aproape iarăși. El a știut mereu…

Reclame

Imi amintesc…

Posted on

Imi amintesc, cum frunze cadeau intr-un ritm intens, tinut aiurea de chitara ta dezacordata, ce zace si acum in coltul camerei tale, in fiecare zi…tot acolo. Si oricat as fi vrut, nu credeam ca-ti voi putea atinge realitatea vreodata. Vedeam doar doi metri patrati din camera ta, pereti plini de povesti, un pat care stia doar sa-mi faca in ciuda si pisica ta, care parea sa stie mai multe despre tine decat o facea orice persoana. Si le puteam vedea doar cu acordul tau, la fel de dezacordat ca si chitara ta.

Imi amintesc acum, inspirat de picaturile mari de ploaie ce se scurg pe geamurile astea imense, pe care ai insistat sa le avem, de gustul buzelor tale. Buza ta de sus are un gust amar, de cafea, in permanenta. Cea de jos, cea pe care ti-o musc aproape intotdeauna, cand ne despartim chiar si pentru cateva clipe, e dulce mereu. Voi da vina pentru asta pe zaharul pus in exces, ce ramane pe fundul canii din care bei cafea. Buzele tale au personalitate. Sunt umede in permanenta de cand stam impreuna. Reci vara, calde iarna. Tremura de fiecare data cand imi iau la revedere si se chinuie, muscandu-se, mereu cand iti soptesc, te iubesc. Te iubesc!

Imi amintesc de mirosul specific tie, acum, cand ploaia a devenit gheata peste noapte si afara miroase a toamna tarzie. Mirosul tau, care mi-a tulburat existenta ceva timp, pana sa-l pot simti cu adevarat, pana sa-l pot descifra. Mirosul tau, care mi-a invadat abuziv, cearsafurile, dulapurile, propriile haine si nu as vrea sa dispara vreodata. De acum incolo, totul miroase a tine. Fiecare floare, mancarurile si tot ceea ce miroseau altfel candva, acum imi amintesc doar de tine.

Imi amintesc de California. Cum stiai sa zambesti in fiecare zi printre palmieri. Cum mergeam pe autostrada, fara capota si tu ridicai mainile pentru a simti vantul, atat de slab, printre gradele mari ale soarelui din Los Angeles. Pozele facute in Hollywood, in care tu purtai ochelarii mei de soare si ma sarutai. Am lasat telefoanele, gandurile si pe toti ceilalti acasa. Sau gresesc?! Unde e casa noastra, defapt?! Traim ca sa murim. Macar sa o facem elegant. Am fost egoisti. Am fost indragostiti. Avem scuze.

Imi aduc aminte de lacrimile tale. Lacrimi ce se scurgeau pe obrajii tai, fara sa le pot opri cumva, atunci cand trebuia sa plec. Chiar era nevoie, pentru a putea ajunge aici. Le simteam gustul sarat, cand iti sarutam obrajii, incercand sa ti le sterg cu buzele mele si sa le imprim mereu acolo. Au fost precum acidul. Au lasat rani deschise, ce le ating mereu, cand imi umezesc buzele pentru a-ti mai putea rosti inca un rand. Ma doare cand iti spun numele, de aceea ti-l zic mai rar. Prefer sa te alint, in schimb.

Imi amintesc de geamurile aburite. Le-am iubit de mic. De cand ii scriam mamei, iarna, cuvinte pe ele atunci cand gatea si era cald in bucatarie si zapada afara. „Te iubesc, mama!”. Geamurile aburite de la tren. Cand tu ramaneai in gara, printre fulgi de zapada, ce se lipeau de obrajii tai inlacrimati si se topeau in parul tau, iar eu ma miscam in directia opusa, gandindu-ma deja cand ne vom revedea. Numarand zilele, fara a masura timpul. „Deja imi este dor!”. A ramas si acum scris pe geamul din compartimentul 5.

Imi amintesc de mine. Cum obisnuiam sa fiu, cum iti spuneam ca nu voi mai iubi, pana cand mi-ai aratat cu cine joc. Am luat un loc la masa si ti-am oferit chinte royale, consecutive. Am negat de prea multe ori cand ma numeai scriitor. Acum constientizez. Stiu, scriu cel mai bine dintre amatorii astia si daca pentru tine e genial, te simt perfect. E de ajuns parerea ta, pentru a fi cel mai bun. Stiu, sunt arogantul ala care are mereu de pierdut fiindca iubeste prea mult. Imi amintesc asta….

Detaşare

Posted on

Ciudat. Ma trezesc prea dimineata. Un pat dezordonat si cateva fire de par lasate pe perna de langa mine. Usa de la baie e deschisa. O pot vedea, m-am trezit cu ea intiparita pe retina. Altadata era incitant, acum e doar o alta femeie ce a dormit aici. E imbracata doar in camasa mea. Isi prinde parul intr-o coada mica, atat de feminin si natural…O sa plece in scurt timp si nu stiu daca in aceea seara se va mai intoarce ea sau altcineva. Nici nu imi pasa. E doar vina mea, ca am crezut prea tare in ceva aproape imposibil si aproape ma transformasem, dar acum imi revin. E doar vina lor ca m-au intalnit intr-o perioada ciudata. As vrea sa le promit ca le voi aprecia peste putin timp, dar nu acum. Deocamdata tot ce trece prin patul meu devine nimic. Mai am cateva zile de pus pe foi si o sa scap de trecut. Ochii ei cauta iubire. Eu nu ofer asa ceva. Am doar cateva cuvinte care nu cred ca te satisfac. Pleaca, sarutandu-ma apasat pe obraz.

Ma duc sa fac cafea. Instinctiv fac prea multa si o torn in doua cani. Sunt doar eu. M-am lasat condus de impulsuri. Penibil! O cana de cafea in plus, uitata pe un pervaz putin prafuit. Obisnuiam sa te urmaresc atunci cand imi savurai cafeaua.

Am pierdut imaginea ochilor tai zambind unei noi dimineti de vara. Nu mai am rabdare sa ascult cantecul soarelui ce-ti incalzea obrajii. Au plecat toate, departe. Spre apus, pierdute in noapte. Lasandu-ma aici, sa dedic foi unor amintiri si cautandu-te bezmetic prin toata casa. Ai plecat precum toti ceilalti. Intr-o noapte fara vant, pustie, cu betivi ce umbla aiurea prin baruri, cu un cer usor innorat, fara stele. O noapte cu nimic special, o noapte banala. Patetic. Merit mai mult!

Inca mai vad scrumul cazut din tigarile tale printre crapaturile parchetului meu. Zace acolo precum anii cazuti din viata unui tanar artist, bolnav de cancer. Camera mea e aerisita. Inspir adanc. Sunt doar eu. Am lasat tot fumul sa plece odata cu tine. Am deschis geamul larg si l-am impins spre moarte, plutea alene. Parea sa aiba resentimente, eu nu am. Am invatat ca viata e prea scurta pentru regrete. Am inchis geamul, am pierdut contactul. Aer proaspat, foi goale, un nou rasarit, o noua zi de vara. Acelasi eu.

Amintiri

Posted on

„Atunci cand suntem constienti ca unele momente nu tin etern, le culegem fiorii, intensitatea, si prindem in plase fluturii. Dupa care incuiem tot, undeva adanc, ca apoi sa vorbim despre ele, eliberand otrava dulce cu care ne hranim, iar in final ajungem sa le spunem atat de sec, amintiri.”
Dan Novac