Tag Archives: dani novac proza

Fără tine.

Posted on

Sunt 6 ani de atunci. Încă știu ce face în fiecare zi, fără ca el să mai știe ceva de mine. Dimineața îmi beau cafeaua odată cu el. Urmărim același post mizer de știri matinale, care uitasem că există când locuiam împreună. Urîm aceiași oameni…aproape pe toți. Îl urmăresc când scrie, vreau să mă mint că și el mă urmărește când gătesc, sau desenez. Aș vrea să știu că se uită la mine din pat, când stau la birou cu spatele la el, dar am uitat sentimentul. Mă mint că încă aș mai găsi pe cineva la fel ca el, dar mă mint degeaba. Nici măcar nu am puterea să caut. Recitesc ce a scris cât timp era cu mine și realizez că mă mint. E imposibil să mai găsesc pe cineva ca el. Până și Adele știe asta. Și mi-o spune în fiecare zi, e pe repeat în fiecare oră și doare atât de tare când ea cântă și el are jaluzelele trase. Simt că m-am transformat în restul de oameni, pe care nu îi puteam suporta când împărțeam patul cu el. Robot de societate, cu vise prea mari și fără  încrederea necesară să le urmez. E greu. Să-l văd în fiecare zi, în blocul de vizavi, să creadă că nu mai sunt prin viață lui și să nu știu ce gândește. Are toți pereții scriși. Încă mai ține tablourile de la mine agățate pe pereți. Nu a schimbat nimic la camera în care stăteam eu. Nici măcar nu a mai deschis-o de atunci. Nu a mai publicat nimic. Are material cât pentru trei cărți. Are potențial cât să-i facă pe marii scriitori să-l idolatrizeze. Nu vroiam să-l opresc din ce face mai bine, atunci când am plecat. Mă simt vinovată și l-aș vrea atât de tare înapoi. Doar că nu mai am curajul. Nu mai am puterea să-l liniștesc și nici să-l enervez.

-Sunt prietena ta cea mai bună și nu te-am auzit niciodată vorbind așa despre el. E greu să nu-l iubești și ți-o spun ca prietena ta, care îi citea doar cărțile și îl cunoștea doar atunci când venea la voi.

-M-aș fi certat cu tine acum, dacă aș ști că el e undeva pe dincolo și doarme, așteptându-mă. Dar e acolo! și arată către blocul de vizavi, la un apartament cu geamuri mari și cu jaluzelele trase. Sunt de două zile trase. De când a început să plouă. Nu au mai stat așa atâta timp, de când am plecat eu. Cred că scrie, dar nu știu ce se întâmplă cu el. Aș vrea atât de tare să mai fiu acolo. Să-l trezesc eu…nu alta în fiecare lună, cum obișnuiește să-l trezească acum. Îmi e dor de parfumul lui, să-l simt de fiecare dată când mă bag în pat lângă el. Îi caut buzele în fiecare seară, înainte să adorm. Le ating pe ale mele și îmi imaginez că degetele mele sunt buzele lui. În zilele ploioase, nu mă lăsa să cobor din pat. Unele femei nu sunt fericite. Ar trebui să-l întâlnească pe el. Dar mă rog să nu mai iubească vreodată pe alta. Sunt atât de egoistă și cât îi plăcea egoismul meu. Cât îmi plăceau dușurile cu el și îmi doream să bag cât mai des la mașina de spălat și să mă găsească făcând asta. Se termina cu sex pe mașina de spălat. Doamne, sunt atât de îndrăgostită de el. Și au trecut atâția ani…Parcă îl și văd cum ascultă „Still searching” și stă singur în pat. Mai iese uneori pe balcon. Are două căni de cafea mereu cu el. Una o așează într-un colț, iar din cealaltă bea. Mereu o uită pe aceea acolo. Am dormit atâtea nopți de vară, îmbrățișați, în balconul ăla. Și certurile cu ego-ul ăla al lui…ah, ce antrenante erau. Uși trântite, țipam, rădeam, plângeam și toate erau doar pentru că îl iubeam. Cât îmi lipsește. Cât regret…

-Va fi bine, mi-ar place să nu te mint acum, dar nu te vreau dezamăgită! Îți sună telefonul.

-E doar mesaj. Dar stai, să nu fie de la servici.

„Nu am mai băut o cafea bună de 6 ani. Știi unde sunt. Am să las ușa deschisă. Să tragi și jaluzelele când intri.”

O lacrimă fuge pe obrazul ei către toate amintirile lor. Visele, luminile, iubirea, paginile scrise, muzică, dragostea, toate sunt atât de aproape iarăși. El a știut mereu…

Anunțuri

Spune-mi Dani!

Posted on

Experienţele şi sentimentele mele sunt precum bomboanele de ciocolată dintr-o cutie oarecare, dar unică. Nu vă pot spune exact dimensiunile, că se tot măreşte de la oră la oră, ştiu doar că se cheamă „Viață” şi încă nu am identificat toate ingredientele ce sunt scrise pe etichetă. Proastă strategie de marketing din partea creatorului. Bomboanele au diverse sortimente, la fel ca stările mele. Unele sunt dulci, altele amare, unele au gust de iubire, altele sunt umplute cu lacrimi, unele miros a vară, altele sunt reci şi albe precum iarna. Încă nu am servit pe nimeni cu ele, nici nu cred că o voi face vreodată. Le ţin aproape ascunse, departe de ochi străini. Chiar şi de mine le ascund uneori, atunci când nu am puterea să mă recunosc. Uneori reuşesc să prindă contur şi se transformă în cuvinte, cuvinte ce le descarc pe foi.

Am început să simt adolescenţa cum îmi curge prin vene fără să o pot opri. Nici nu cred că vreau să o opresc însă curge cu un flux nerăbdător, tipic adolescentin. Fără să vreau, o parte din mine a început să spună „la revedere” copilului Dănuţ, acum sunt Dani, chiar Dan Novac. Urmele şotronului desenat cu creta pe asfalt au fost şterse de ploaie. Simt că vara a devenit prea scurtă şi timpul trece prea repede încât ajung să nu-l înţeleg şi am tot mai multe întrebări fără răspuns. Parcă plouă prea mult pe afară, dar şi în mine şi am falsa impresie că Octombrie durează mai mult. Nu mai pot plânge în faţa tuturor atunci când cad şi simt durerea. Nici nu am plâns de multe ori din cauze de genul, dar mă durea al naibii de tare şi aveam lacrimi în ochi. Acum cicatricele sunt undeva în mine şi de cele mai multe ori prefer să-mi ascund faţa în vreo pernă şi să las să curgă lacrimi şi sentimente prea târziu înţelese. Sau mă refugiez în rândurile unei pagini albe, precum un naufragiat pe o insulă pustie.

Pleoapele nu mi se mai închid instinctiv la o oră potrivită, ci mă prind zorile când am inspiraţie şi fug să mă ascund de monştrii de sub patul meu. Ca într-un joc tratat cu maturitate, fug de demonii din mine şi mă bat cu ei, dar ei câştiga de multe ori şi ajung să le dedic pagini. Sângele-mi cerşeşte cofeină şi foile ţipă după pastă de pix şi după cuvintele mele. Am ajuns să apreciez tot mai mult natura, viaţa,  marea şi răsăritul. Mă înclin…

Mă pierd tot mai des în ochii ei şi aripi de îngeri bat mahmure pe deasupra-mi, purtându-mi de grijă.

Unde fluturii mor

Posted on

-Esti un idiot! Du-te dracului! Cu tarfa aia?!

-Raluca stai! Nu pleca acum!

-Lasa-ma in pace  si taci! Se auzea vocea ei trimitand un ecou de disperare catre toti cei care dormeau si nu aveau timp de drama Ralucai. Cu cat cobora mai mult spre bulevardul Alexandru Lapusneanu, cu atat trollerul parea mai greu si scuzele barbatului ce inca il iubeste mai patetice si dezgustatoare. S-au intamplat atatea cu ei doi pe strada aceea ce urca spre Tomis Nord. Primul trandafir, ultima betie in care nici strada pe care mergeau mana de mana, zi de zi, nu reusea sa o mai recunoasca. Prima oara cand el a invatat-o sa conduca si ea inca nu stie sa o faca. Acea strada laturalnica, din spatele blocului, in care au facut sex in masina. Pentru prima oara in masina cea noua. Cina de pe bloc. Ca i-a promis paradisul si ape turcoaz si povesti de dragoste printre zgarie-nori, el fiind acolo cu ea mereu. Si au trecut cinci ani degeaba, ca tot in acelasi apartament prea calduros vara, adorm imbratisati. Macar erau fericiti. Ce nopti de vara cu miros de alge de mare. Pana si de bordura aceea din fata blocului isi aduce aminte acum. Bordura ce probabil a capatat personalitate sub toate compromisurile si cuvintele ce pareau atat de reale spuse din gura lui. I-ar readuce acum aminte despre ele si ar incepe sa planga, dar pentru cine?! Si toate momentele astea o sa fie nevoita sa le arunce la gunoi in ani si sa se prefaca in fata ipocritilor de oameni ce vor parea interesati de starea ei, doar ca sa aibe despre ce vorbi zilele urmatoare. Si e drama ei si nu e corect sa vorbeasca toti prostii despre ea. Sa-si dea cu parerea si sa judece, ca in fond doar asta stiu oamenii sa faca cel mai bine.

„Sa le spun ca am trecut peste tot destul de usor?! Futu-i!” Si lacrimile erau atat de greu de stapanit. Simtea ca daca-l mai priveste o singura data in ochi va trebui sa-i scoata cu unghiile ei abia date cu oja. Dar nu merita…e doar un altul. Insa ea vedea totul in el.

A renuntat la fumat de trei ani. Pentru cine? Pentru un bou. Primul gand a fost la tigarea ce o mai fuma din cand in cand dupa ce faceau dragoste si cum s-a ales scrumul de tot. Ar vrea sa-si fumeze ultimii ani, sa uite de tot intr-un fum dens innecacios si intr-un gust amar ce o inspira. Dar cum va putea cand el chiar este jumatatea ei in viata asta mizera. A inceput sa ploua. Ceasul arata 22:45. La 23:15 are tren spre Bucuresti. Vrea sa ajunga cat mai repede acasa. E liniste pe strada. Se aude doar trollerul tras de ea prin baltile facute de ploaie si tipetele celui ce il iubeste in urma. Nu-si mai aude vocile din cap insa intr-o simfonie perfecta ploaia canta atunci cand se loveste de masinile parcate pe marginile strazii. „Nu-mi dau seama cum pot fi atenta chiar acum la atatea detalii. Nu stiam ca fluturii zboara si noaptea. E primul pe care il vad vreodata. Trebuie sa iau un taxi.”

Era totul usor. Traversa strada si facea semn unui taxi de pe partea cealalta. Doar daca nu aparea acelasi fluture negru cand ea incerca sa fuga pe tocuri, in mijlocul strazii. Au fost doar cateva secunde. Infime. Farurile o orbeau si erau deja mult prea aproape ca sa poata evita ceva. A fost doar vina lui, el isi spune asta si acum. In cateva zile se va sinucide. Ii va scrie un bilet, uitand ca a ingropat-o cu cateva luni in urma si crezand ca ea doar trebuie sa se intoarca de la servici ca de fiecare data. O sa fie nevoie doar de o cravata si teava de gaz din hol. Va inchide ochii si o va cauta ceva timp apoi. Ii va cere scuze probabil. Ea…ultimul lucru pe care l-a vazut a fost un fluture negru, printre picaturi mari de apa si luminat de farurile unui tir. Apoi, in ceata, cateva luminite albastre pe soseaua pictata cu rosu chiar de ea. Ce mult si-a dorit sa ajunga pictorita cand era mica. A mai auzit cateva sirene printre urletele lui de disperare si cuvintele dulci ce i le soptea. Nu vroia nici ea sa se intample asa. Apoi a simtit ca timpul a uitat sa mai clipeasca si ca fluturele a cazut pe degetele ei. Mort. Un fluture traieste o zi. Ea a trait doar o ora fara el.

„As fi vrut totusi sa-i spun cat il iubesc!”

Soapte in August.

Posted on

„Am mai pierdut o vara sperand”

Valuri mi-au ingropat talpile in nisip si au luat odata cu ele regretele mele. Le-au dus in larg si le-au inecat cu usurinta, fara pic de sentimente. Au disparut ranile provocate de lamele ascunse cu grija pe sub chipuri frumoase de femei. Lame ascutite si otravite cu iubire. Cate palme mi-au trebuit sa ma trezesc…

Mi-am vazut viitorul. Tu cu mine imbratisati, emanand doar fericire. Plimbandu-ne pe malul marii. Ignorand timpul, depasindu-ne conditiile si extinzandu-ne orizonturile. Niciodata nu m-am multumit cu putin. Tu erai langa mine in permanenta si eu zambeam incontinuu. Eram fericit. Imi purtai numele si erai mamica baietelului nostru. Si el era cel mai fericit copil atunci cand invata cum sa iubeasca marea. Vedeam in ochii lui bucuria atunci cand valuri se loveau de el si ne privea cu ochii lui mari si negri, zambindu-ne din sufletul sau pitic.

„Iti seamana mult!” imi spuneai, iar buzele tale se lipeau de gatul meu.Buzele tale ce obisnuiau sa fie nonsalante pana m-ai intalnit pe mine. Iti simteam unghiile cum se infigeau in pielea mea si lasau semne. Unghii ce erau sub influenta unei mandrii crescande din clipa in clipa.Te simteam cum ma iubesti si jur ca era cel mai frumos sentiment intalnit de mine, atunci cand este reciproc.

Te tin de mana si imi privesc viitorul. Astrele imi spun ca sunt un visator, tu imi reprosezi ca sunt un aerian, dupa care ma alinti folosind acelasi defect ce il transformi in calitate. Valuri se sparg brusc cand te ating, topite de eleganta gleznelor tale. Si valuri au trecut peste noi si vor mai trece, dar atunci cand simt ca ma inec esti mereu acolo. Insula pe care naufragiez de fiecare data. Insula care ma formeaza ca om…si animal.

Au trecut multe: prietenii, iubiri de-o vara, gelozii, nopti nedormite, crize de singuratate provocate de distanta dintre noi…dar am reusit sa trecem amandoi peste. Ne-am certat, iar atunci cand ne-am impacat ne-am metamorfozat intr-un imperfect, ce il simtim atat de perfect. Si totul se rezuma doar la ce simtim noi doi, nu la ce simt altii. Ma strangi in brate cu toata puterea ta si briza marii iti aranjeaza firele de par intr-o coafura perfecta. Naturala. Si imi spui ca ti-ar place sa avem copii candva. Doar ce mi-am imaginat asta, baby! Cu lacrimi in ochi imi spui: „Sa nu indraznesti sa pleci vreodata, Dan! Si asa, cu toate astea mult timp niste kilometri m-au facut sa nu dorm nopti bune. Acum cand esti iubit si iubesti si ai tot ce iti doreai candva, sa nu te mai lasi condus de micile tale nesigurante ireale, ce iau nastere in tine doar pe timp de noapte! Sa nu pleci nicarieri, Dan!” Stiu deja, cand e ceva serios sau esti suparata Dani dispare, exista doar Dan. Stiu atatea despre tine, chiar si fara sa mi le spui. Te linistesc sarutandu-ti fruntea fina si iti soptesc: „Nu am unde sa plec. Casa mea esti tu! In ochii tai vad tot ce e mai important intr-un rasarit de soare si tot ceea ce este bun in mine se reflecta prin tine.”

Acum deasupra mea este un cer senin plin de stele si sunt pierdut innotand printre ele. Ma simt atat de mic. Ganduri fug grabite catre tine, stabilind noi recorduri. Pot auzi valurile cum se sparg de tarm. Lipsesti de aici!

29 iulie.

Posted on

Am asteptat mult. Un an si…inca 40 de minute:)). Ca si prima data am tresarit panicat in clipa in care te-am vazut. Inima mea minuscula si proasta a inceput sa bata ca tampita. Vroiam sa va fac cunostinta. Ea e domnisoara din pieptul asta, care nu stie ce sa faca in momentul in care te vede, daca sa se opreasca sau sa alerge. Ochii tai si vocea ta…imi era atat de dor! Simteam ca nu te-am mai vazut de ieri si in acelasi timp de ani. Inca nu am invatat cum sa reactionez cand ochii tai ii fixeaza pe ai mei. E o batalie ce nu o pot castiga niciodata, parca lupt cu mine insumi…si tu stii toate astea.

Imi lipsea totul, de la strazile ce urca si coboara cu soarele reflectand in asfaltul prea incins ce emana un miros de iulie tarziu, pana la reflexia marii prin ochii tai. O mare colorata verde, la fel ca si plicul in care mi-ai adunat visele ce se asterneau pe mobila ta, pe cartile si hainele tale, precum praful. Ai facut curat si mi-ai pus visele pe o foaie…in cuvinte. Si se numeste simplu: „Cel mai bun lucru scris de tine vreodata”. Si da, cuvintele vin de la sine atunci cand subiectul devine fericirea ce provine din suferinta si durerea autorului. Cerul a plans pe foaie…vei vedea urmele cand o vei redeschide. O sa-ti arat cicatricele mele…poate peste ceva vreme. Poate peste inca un an, plin de multe evenimente. Un an ce se consuma in cateva clipe. Momente ce adunate ma transforma in cine sunt acum.

Uitasem sa ma pierd in ochii tai, dar am reusit sa ma inec din nou. E aceeasi moarte placuta, ce o pot infrunta cu zambetul pe buze. Uitasem de degetele tale din parul meu, dar acum inca le mai simt acolo. Uitasem complet de vocea ta, acum tocmai mi-am regasit una dintre melodiile preferate. Am uitat sa te simt…si inca mai ratacesc prin timp, din an in an, doar pentru a descoperi ruta perfecta timp de cateva ore, ca apoi sa ma pierd iarasi. As vrea sa nu mai fiu nevoit sa-mi musc buzele atunci cand esti langa mine. As vrea sa nu ma mai abtin, sa nu ma mai tem ca fac ceva gresit daca-mi urmez impulsurile. As vrea sa ma simti si sa te fac sa crezi ca inca mai este ceva special, chiar daca nu mai ai puterea sa crezi asta. Macar un sarut…As vrea sa facem acel lucru nebunesc de care crezi ca ma tem. Chiar as vrea sa ne facem bagajele si sa plecam in California. As vrea nu doar sa citesti, ci sa simti ceea ce scriu. Mi-ar place sa-mi dedici mai des minute din timpul tau, dar iar cad in amagirea propriului eu cerand mai mult decat pot primi. Da, sunt egoist si pretentios si am asteptari mari chiar si de la un lucru mic. Si scriu toate astea pe o foaie ce miroase puternic a mare.

Am uitat ceva la tine. O parte din mine…construita de tine. Gustul amar de cafea ramas pe cerul gurii ma inspira. Ploua torential in plina vara. 29 iulie. Inca un an…

Dor de tine(09:00-10:00)

Posted on

Pur si simplu imi era dor. Imi era dor sa te vad citind cuvintele mele, desi nu te vazusem niciodata pana atunci. Imi era dor sa-ti simt sarcasmul si apoi regretele. Imi era dor sa-ti simt pielea lipita de a mea. Imi era dor in dimineata aia de fiecare celula din corpul tau. Imi era dor de un eu regasit. M-ai ajutat mult! Acum daca scriu despre ce imi este dor de la tine, imi ia mai mult de o noapte. Iti multumesc! Ai fost pierduta si te-am gasit. Te-am gasit fiindca aveam nevoie de cineva care sa ma gaseasca si pe mine. Nu m-am asteptat sa poti face asta!

E o masa micuta. M-am asezat la ea cu grija, deoarece nu cunosteam „terenul” si am inceput sa scriu. Tu inca iti mai pierzi timpul prin bucatarie incercand sa ma impresionezi. Defapt acela nu este deloc punctul tau forte, te auzeam cum injurai si tranteai. Insa cand aveai chef iti ieseau doar bunatati. Zambesc si imi imaginez ceea ce faci. Nu-mi trece nimic mai frumos prin minte decat faptul ca deja ne cunoastem atatea particularitati, gesturi si gusturi, intr-un timp atat de scurt. Traim intr-o viata cat o fac altii in zece. Si asta doar fiindca asa suntem noi.  Stiu atat de multe lucruri simple despre tine, incat ne-ar mira pe amandoi daca as incepe sa le insir.

Am inceput sa scriu ceva despre mine transpus intr-un alt personaj, asa cum o fac de obicei si despre o ea la modul ideal. O ea fascinata de felul in care el isi bea cafeaua intr-o zi de vara oarecare, pe o terasa cu gust. O ea impresionata de faptul ca el citea un roman ce ea il adora. Un el care considera acel roman plin de clisee si un total esec si o ea indecisa daca sa intre in vorba cu el sau nu. Ar fi o greseala sa inceapa sa-i vorbeasca lui despre roman, poate ca el o va intelege gresit daca asa va intra in vorba cu el, sau poate se va indragosti de felul ei unic in care percepe totul ce o inconjoara. Poate voi contura un el simplu si o ea complicata. Sterg. Rescriu. Gandesc. Ma uit pe geam. Trec mai departe. Cad in visare pe un rand gol. Sunt indecis, la fel ca personajul feminin caruia ii dau viata. Ma uit la tine cum te apropii cu doua cesti mari de cafea in mana. Pui cafeaua mea pe masa si stai in spatele meu, in picioare. Ma saruti pe ceafa, zambesti si imi spui prefacandu-te ca nu stii:

-Dar ce faci aici?

-Incerc sa scriu. Stii, eu scriu…asta imi place sa fac. Oricum nu este cine stie ce, sunt doar rahaturi de ale mele. (Acum, pentru tine a devenit  cliseu ultima fraza, pe care ti-o spun mereu inainte sa citesti ceea ce scriu).

-Inteleg, imi spune jucandu-se in parul meu.

Soarbe o gura de cafea si ochii ei cad prada randurilor din fata lor. Soarele bate dintr-o parte si ii lumineaza fata gingasa si curata. Cred ca nu voi putea uita vreodata imaginea asta. Iau o gura de cafea si-i simt gustul amar pe cerul gurii. Inspiratie. Am inceput sa scriu, uitand de prezenta ta. Asa ma transform eu atunci cand scriu, ma separ putin de restul lumii, fug prin alte parti, destul de departe, ca apoi sa revin obosit si cu gandul la o destinatie noua. Am scris cu tine langa mine si cu unghiile tale jucandu-se pe spatele meu si zgariind tare atunci cand te atingeam cu o fraza. Am recitit si m-am oprit din scris. Involuntar, aceea ea seamana cu tine izbitor, nu obisnuiam sa scriu despre caractere reale, intalnite de mine. Poate ca tu esti aceea ea ideala, sau poate doar te aveam pe tine in minte cand am scris. Ai simtit momentul si ai inceput sa citesti cu voce tare ceea ce am scris. M-am lasat pe spate si mi-am rezemat capul de tine. Te-am lasat sa te joci cu simturile mele acele cateva minute. Cat timp citeai simteam doar fiori pe sira spinarii. Ai incheiat totul cu un sarut dulce. Un sarut in care ti-am simtit buzele tremurande si cred ca si tu pe ale mele.

A fost prima oara cand ai citit ceva scris de mine.

Buna dimineata!(08:00-09:00)

Posted on

Ti-am recunoscut vocea printre sutele de scene ce se derulau mult prea rapid in subconstientul meu. Viata mea transformata in film. O mizerie hollywoodiana, precum acelea de obisnuiesc sa ia Oscarul in ultimii ani. Bine ca a fost totul doar un vis. Ma simt atat de salvat acum. Salvat de tine…o sa dureze ceva pana vom fi chit. Mai ales ca daca iti voi povesti ce am visat, imi vei scoate ochii toata viata. Parca te si aud: „Noroc ca te-am trezit eu, ce te-ai face fara mine?!”. Probabil nu as fi invatat sa iubesc fara tine. Mare pierdere, poate era castig…sau poate nu.

-Dani, trezeste-te!

Nu am avut puterea sa deschid ambii ochi. M-am asigurat ca esti langa mine si genele mi s-au lipit inapoi. Intr-un somn scurt. Pana cand voi simti mirosul de cafea ce ma va trezi cu siguranta. Insa nu cafeaua m-a trezit (incetezi vreodata sa ma surprinzi?) au fost buzele tale care se plimbau pe un bulevard unic, trasat de tine. Incepand de la ureche (acolo m-ai muscat putin), apoi pe gat, unde te-ai oprit pentru o secunda sa te holbezi la marul lui Adam, apoi saruturi dulci pe piept ce se pierdeau undeva pe abdomen (sau de acolo nu am mai putut tine contul). Degetele tale ce se plimba prin parul meu si saruturile noastre ce sunt intrerupte de zambete. E prea devreme pentru noi, dar ne-am propus sa ne intrecem cu timpul si pana acum cred ca am reusit sa-l invingem. Tocmai mi-am gasit drogul preferat, lasa-ma sa devin dependent, apoi trimite-ma de urgenta la dezintoxicare, unde voi petrece cateva zile izolat, ca intr-un final sa pleci si sa fiu nevoit sa urmez niste pasi pentru a ma putea curata de tot, desi stim amandoi ca e imposibil asta. Este prea tarziu deja pentru a mai reusi sa uitam de tot. Si in plus, aduci mereu cu tine tentatia aia, pe care altii nu o simt, pe cand eu, da.

Te-ai ridicat usor, lasand cearsaful sifonat, imbibat in mirosul specific tie. Inca iti mai simt bataile inimii in pat. Ai deschis jaluzelele, apoi geamurile, facand semn unui val de aer proaspat, cald, ce mirosea a vara, sa ma trezeasca. Te admir atunci cand esti cu spatele la mine. Nu vreau sa-ti mai dau nici o satisfactie, ai deveni iarasi aroganta, desi imi place si cand esti asa. Ai lasat soarele sa intre in camera si te-ai dus sa faci o cafea. Acum cateva ore eram decedat, aparut la stiri, prins intre ecourile unor ego-uri si dramele din viata mea. Impact mortal cu un stalp. Eram departe de viata ce o doream. In dimineata asta am inviat, ajutat de glasul tau si de atingerile tale. Nu stiu daca am tot ce imi doresc, inca nu am facut inventarul, dar sunt fericit si am o gramada de timp pe care vreau sa ti-l dedic. Am inviat si tot ce a fost s-a sfarsit, acum am un drum nou in fata. Infinit.

M-am ridicat din pat si m-am dus pe balcon. Am tras puternic aer in piept si am mangaiat soarele. Te simt…cum stai in spatele meu si te uiti la mine. Simt mirosul cafelei din ceasca ce o tii in mana si iti anticipez muscaturile buzelor tale. Imi trec mana prin par si zambesc. E un cer albastru, senin. Totul e atat de linistitor…