Tag Archives: despartire

Fără tine.

Posted on

Sunt 6 ani de atunci. Încă știu ce face în fiecare zi, fără ca el să mai știe ceva de mine. Dimineața îmi beau cafeaua odată cu el. Urmărim același post mizer de știri matinale, care uitasem că există când locuiam împreună. Urîm aceiași oameni…aproape pe toți. Îl urmăresc când scrie, vreau să mă mint că și el mă urmărește când gătesc, sau desenez. Aș vrea să știu că se uită la mine din pat, când stau la birou cu spatele la el, dar am uitat sentimentul. Mă mint că încă aș mai găsi pe cineva la fel ca el, dar mă mint degeaba. Nici măcar nu am puterea să caut. Recitesc ce a scris cât timp era cu mine și realizez că mă mint. E imposibil să mai găsesc pe cineva ca el. Până și Adele știe asta. Și mi-o spune în fiecare zi, e pe repeat în fiecare oră și doare atât de tare când ea cântă și el are jaluzelele trase. Simt că m-am transformat în restul de oameni, pe care nu îi puteam suporta când împărțeam patul cu el. Robot de societate, cu vise prea mari și fără  încrederea necesară să le urmez. E greu. Să-l văd în fiecare zi, în blocul de vizavi, să creadă că nu mai sunt prin viață lui și să nu știu ce gândește. Are toți pereții scriși. Încă mai ține tablourile de la mine agățate pe pereți. Nu a schimbat nimic la camera în care stăteam eu. Nici măcar nu a mai deschis-o de atunci. Nu a mai publicat nimic. Are material cât pentru trei cărți. Are potențial cât să-i facă pe marii scriitori să-l idolatrizeze. Nu vroiam să-l opresc din ce face mai bine, atunci când am plecat. Mă simt vinovată și l-aș vrea atât de tare înapoi. Doar că nu mai am curajul. Nu mai am puterea să-l liniștesc și nici să-l enervez.

-Sunt prietena ta cea mai bună și nu te-am auzit niciodată vorbind așa despre el. E greu să nu-l iubești și ți-o spun ca prietena ta, care îi citea doar cărțile și îl cunoștea doar atunci când venea la voi.

-M-aș fi certat cu tine acum, dacă aș ști că el e undeva pe dincolo și doarme, așteptându-mă. Dar e acolo! și arată către blocul de vizavi, la un apartament cu geamuri mari și cu jaluzelele trase. Sunt de două zile trase. De când a început să plouă. Nu au mai stat așa atâta timp, de când am plecat eu. Cred că scrie, dar nu știu ce se întâmplă cu el. Aș vrea atât de tare să mai fiu acolo. Să-l trezesc eu…nu alta în fiecare lună, cum obișnuiește să-l trezească acum. Îmi e dor de parfumul lui, să-l simt de fiecare dată când mă bag în pat lângă el. Îi caut buzele în fiecare seară, înainte să adorm. Le ating pe ale mele și îmi imaginez că degetele mele sunt buzele lui. În zilele ploioase, nu mă lăsa să cobor din pat. Unele femei nu sunt fericite. Ar trebui să-l întâlnească pe el. Dar mă rog să nu mai iubească vreodată pe alta. Sunt atât de egoistă și cât îi plăcea egoismul meu. Cât îmi plăceau dușurile cu el și îmi doream să bag cât mai des la mașina de spălat și să mă găsească făcând asta. Se termina cu sex pe mașina de spălat. Doamne, sunt atât de îndrăgostită de el. Și au trecut atâția ani…Parcă îl și văd cum ascultă „Still searching” și stă singur în pat. Mai iese uneori pe balcon. Are două căni de cafea mereu cu el. Una o așează într-un colț, iar din cealaltă bea. Mereu o uită pe aceea acolo. Am dormit atâtea nopți de vară, îmbrățișați, în balconul ăla. Și certurile cu ego-ul ăla al lui…ah, ce antrenante erau. Uși trântite, țipam, rădeam, plângeam și toate erau doar pentru că îl iubeam. Cât îmi lipsește. Cât regret…

-Va fi bine, mi-ar place să nu te mint acum, dar nu te vreau dezamăgită! Îți sună telefonul.

-E doar mesaj. Dar stai, să nu fie de la servici.

„Nu am mai băut o cafea bună de 6 ani. Știi unde sunt. Am să las ușa deschisă. Să tragi și jaluzelele când intri.”

O lacrimă fuge pe obrazul ei către toate amintirile lor. Visele, luminile, iubirea, paginile scrise, muzică, dragostea, toate sunt atât de aproape iarăși. El a știut mereu…

Reclame

Cer senin.

Posted on

Tind să cred că ti-am cerut atât de puţine încât am uitat cum să ofer. Vreau doar să văd în fiecare zi lumina aceea din ochii tăi, atunci când auzi numele meu pe alte buze. Să nu mă laşi să cad în cine ştie ce fel de nopţi, din care să nu mai am puterea să mă regăsesc. Măcar puţină lumină. Mulţumesc mamă, că ai aprins becu’ la mine-n cameră! Era cât pe ce să mă pierd, chiar în noaptea în care mă căutam. E greu să găseşti pe cineva iubit printre toate curvele astea, honey. Trebuie să plec, tată! Aşa trebuie să fie! Aveam rucsacul pregatit oricum. Mi-ai povestit demult că zilele alea negre vor veni. Omorai zilnic cam douăzeci, treizeci de speranţe, cu fiecare ţigară fumată. Au trecut zeci de ani de când faci asta şi încă zâmbeşti. Urăşti. Şi la fel de tare iubeşti. Sunt mândru de tine, se vede prin ochii mei. Cred că trebuie sa fie şi invers. “Dacă nu îţi este bine aici, pleci! Oricum murim de când ne naştem pe aici!” Nu îmi mai este bine aici. Aveam oricum şireturile legate, demult.

Şaptişpe’ milioane de oameni într-un singur oraş. Asta da iubire faţă de arhitectură. Clădiri, străzi întunecate și oameni. Unde e iubirea? Poate printre crăpăturile din asfalt sau prin birourile de la etajul 65. Facem dragoste în mașină când ajungem pe Route 66. Promit! Pe bancheta din spate. Printre bani.  Ți-am promis doar! Te las să alegi tu muzica. Oamenii se mănâncă între ei. Printre bani. Capitalism. Canibalism. Ți-am lăsat un semn pe umăr. Te-am mușcat aseară. Dormeai. Mureai.  Mă ustură buzele de la atâtea minciuni. Îmi e dor de tine, iubita! De cum erai cu 3 ani în urmă. Acum ești nimic. Îmi e silă!

Ai auzit?! Și Dumnezeii mai cad. Când încep să visez e în regulă să te temi. E în regulă să iubești. Ție când îți va fi frică, Doamne? Și eu mai mor. Din când în când. Când îmi e dor de ea. Dar mă trezesc în fiecare dimineață cu o cafea caldă, miros de pagini vechi și cu picioarele ei fine ce stau impunătoare peste mine cât timp citește, așteptând să mă trezesc. Sunt un norocos. Ironic nu? Uitasem ce e somnul. Am aflat iubirea când nu era momentul potrivit, am alungat-o în cele mai întunecate coclauri și capitole și acum…o redescopăr. Uneori e mai bine să revii asupra unor sentimente, dar pe oameni diferiți. Nu e ca și cum trăiesc ceva ce am mai trăit sau simt ceva ce am mai simțit, e diferit, e totul nou cu tine. Mă simt bine, fericit, vindecat. Cred că suntem proiectați să iubim și, paradoxal, iubirea e undeva între durere și orgasm. E o lumină ciudat de primitoare în ochii tăi reci, atunci când auzi numele meu. O văd în fiecare zi și mă găsesc mai mult în fiecare noapte, printre firele tale de păr și pictez trasee pe coloana ta. C1-C11-drumul înapoi, către noi. Iubirea miroase precum asfaltul newyorkez după o ploaie torențială de vară. Cred că ți-am cerut atât de multe încât mi-am adus aminte cât de greu este să oferi. Dar e trecut de miezul nopții, geamurile imense, aburite, sunt desenate cu degetul de tine și aburii ies din canalizări, în timp ce oameni cu glugi merg prin frig, pe strada noastră …hai să facem dragoste și să nu ne pese de ei!

 

Unde fluturii mor

Posted on

-Esti un idiot! Du-te dracului! Cu tarfa aia?!

-Raluca stai! Nu pleca acum!

-Lasa-ma in pace  si taci! Se auzea vocea ei trimitand un ecou de disperare catre toti cei care dormeau si nu aveau timp de drama Ralucai. Cu cat cobora mai mult spre bulevardul Alexandru Lapusneanu, cu atat trollerul parea mai greu si scuzele barbatului ce inca il iubeste mai patetice si dezgustatoare. S-au intamplat atatea cu ei doi pe strada aceea ce urca spre Tomis Nord. Primul trandafir, ultima betie in care nici strada pe care mergeau mana de mana, zi de zi, nu reusea sa o mai recunoasca. Prima oara cand el a invatat-o sa conduca si ea inca nu stie sa o faca. Acea strada laturalnica, din spatele blocului, in care au facut sex in masina. Pentru prima oara in masina cea noua. Cina de pe bloc. Ca i-a promis paradisul si ape turcoaz si povesti de dragoste printre zgarie-nori, el fiind acolo cu ea mereu. Si au trecut cinci ani degeaba, ca tot in acelasi apartament prea calduros vara, adorm imbratisati. Macar erau fericiti. Ce nopti de vara cu miros de alge de mare. Pana si de bordura aceea din fata blocului isi aduce aminte acum. Bordura ce probabil a capatat personalitate sub toate compromisurile si cuvintele ce pareau atat de reale spuse din gura lui. I-ar readuce acum aminte despre ele si ar incepe sa planga, dar pentru cine?! Si toate momentele astea o sa fie nevoita sa le arunce la gunoi in ani si sa se prefaca in fata ipocritilor de oameni ce vor parea interesati de starea ei, doar ca sa aibe despre ce vorbi zilele urmatoare. Si e drama ei si nu e corect sa vorbeasca toti prostii despre ea. Sa-si dea cu parerea si sa judece, ca in fond doar asta stiu oamenii sa faca cel mai bine.

„Sa le spun ca am trecut peste tot destul de usor?! Futu-i!” Si lacrimile erau atat de greu de stapanit. Simtea ca daca-l mai priveste o singura data in ochi va trebui sa-i scoata cu unghiile ei abia date cu oja. Dar nu merita…e doar un altul. Insa ea vedea totul in el.

A renuntat la fumat de trei ani. Pentru cine? Pentru un bou. Primul gand a fost la tigarea ce o mai fuma din cand in cand dupa ce faceau dragoste si cum s-a ales scrumul de tot. Ar vrea sa-si fumeze ultimii ani, sa uite de tot intr-un fum dens innecacios si intr-un gust amar ce o inspira. Dar cum va putea cand el chiar este jumatatea ei in viata asta mizera. A inceput sa ploua. Ceasul arata 22:45. La 23:15 are tren spre Bucuresti. Vrea sa ajunga cat mai repede acasa. E liniste pe strada. Se aude doar trollerul tras de ea prin baltile facute de ploaie si tipetele celui ce il iubeste in urma. Nu-si mai aude vocile din cap insa intr-o simfonie perfecta ploaia canta atunci cand se loveste de masinile parcate pe marginile strazii. „Nu-mi dau seama cum pot fi atenta chiar acum la atatea detalii. Nu stiam ca fluturii zboara si noaptea. E primul pe care il vad vreodata. Trebuie sa iau un taxi.”

Era totul usor. Traversa strada si facea semn unui taxi de pe partea cealalta. Doar daca nu aparea acelasi fluture negru cand ea incerca sa fuga pe tocuri, in mijlocul strazii. Au fost doar cateva secunde. Infime. Farurile o orbeau si erau deja mult prea aproape ca sa poata evita ceva. A fost doar vina lui, el isi spune asta si acum. In cateva zile se va sinucide. Ii va scrie un bilet, uitand ca a ingropat-o cu cateva luni in urma si crezand ca ea doar trebuie sa se intoarca de la servici ca de fiecare data. O sa fie nevoie doar de o cravata si teava de gaz din hol. Va inchide ochii si o va cauta ceva timp apoi. Ii va cere scuze probabil. Ea…ultimul lucru pe care l-a vazut a fost un fluture negru, printre picaturi mari de apa si luminat de farurile unui tir. Apoi, in ceata, cateva luminite albastre pe soseaua pictata cu rosu chiar de ea. Ce mult si-a dorit sa ajunga pictorita cand era mica. A mai auzit cateva sirene printre urletele lui de disperare si cuvintele dulci ce i le soptea. Nu vroia nici ea sa se intample asa. Apoi a simtit ca timpul a uitat sa mai clipeasca si ca fluturele a cazut pe degetele ei. Mort. Un fluture traieste o zi. Ea a trait doar o ora fara el.

„As fi vrut totusi sa-i spun cat il iubesc!”

X (23:00-00:00)

Posted on

Cand incepi sa visezi, incepi sa alegi. Vrei mai mult, te vei trezi mai repede. Te multumesti cu ce ai, ramai mediocru si te vei trezi spre dimineata. Sau ti se va face sete si vei fi ghinionist.  Mi-a fost teama sa risc. Am vrut sa nu pierd si am ales sa visez mai mult, poate asa am mai mult timp. Mi-am dat seama ca fericirea era doar de moment si cand ma trezeam, regretam de fiecare data altceva. Am visat ca iubesc. Concedii, nopti impreuna, conversatii lungi, aceeasi perna, vise diferite. Oamenii pleaca. Ne leaga trasatura asta si crede-ma…ma dor degetele si inima cand scriu asta. Si ea va pleca. Daca vrei iti soptesc asta. Va durea putin mai tare. Stiu ca vei invata sa urasti, daca nu…asteapta sa iubesti. Paradoxal, iubirea naste ura. Cand urasti adori iubirea.

Am reusit sa las in urma visele mici, atunci cand am reusit sa las in urma buzele ei. E doar trecut, am reprimat amintirile cu ea ce durau doar cateva ore. Sunt schimbat. Visez maret. Am revenit la mine. Uitasem cum e sa visez atat de puternic incat sa cad atat de repede. E palpitant. Dar stii ca niciodata nu lovesc pamantul. Doar ma trezesc brusc, panicat, si cu ochii mari.  Am fost cand te aveam, iar acum ca te-am regasit ma simt iarasi un norocos. Te vad pe tine cand deschid ochii. Ca in vremurile bune de acasa. Respiratia ta calda, bataile puternice ale inimii tale in patul meu si felul in care zambesti cand dormi, ma linistesc. Ma faci sa cred ca aici e punctul cel mai jos in care pot ajunge atunci cand cad si totusi de aici simt ca am totul. De aceea nu imi e frica sa visez iarasi mai tare, atunci cand esti langa mine. De aceea acum aleg doar visele mari.

-Mai bine am merge in Vegas sa jucam niste poker!

-Dupa ce dormi.

-Sa stii ca sunt obosit, nu beat. Nu o sa uit ca ai spus asta!

-Ar fi bine sa o faci, vei fi dezamagit daca vei afla ca te duci singur. Pe unde mergem?

-Fa la stanga. Tii paralel cu plaja pana la prima strada. Opresti la a doua casa.

Maine la 11 trebuie sa ajung la aeroport. Ce o sa facem pana atunci?! Sex pe melodiile celor de la The Weeknd? Vom bea cafeaua linistiti? O sa ramanem in pat pana tarziu? Va merge cu mine? Ii voi spune maine sa se mute la mine definitiv? Nu are de ce sa nu accepte. Cred. Tocurile alea sunt de 10? Mi-e dor sa o vad goala!

-Aici? Si strange volanul foarte tare in maini.

-Da, aici. Hai sa coboram!

Ma duc in fata sa deschid si sa aprind lumina. Aud tocurile ei cum calca elegant pe pavajul din fata casei. Ce dor imi era de cantecul asta.

-Bine ai venit in…viitoarea noastra casa!

-Impresionant. Totusi, nu te pripi! Esti obosit, du-te si culca-te! Vom vorbi maine despre restul. A, si…se pare ca ati fost prosper, domnule Novac! Ah…inca ai desenele facute de mine pe pereti?! Nu ma asteptam.

-Da, ma iubesc destul de mult! Ma duc sa ma culc. Ummmm…alt dormitor este sus, eu o sa fiu in cel de aici. Depinde cum vrei sa dormi. Si iarta-ma…nu cred ca si-a uitat vreo femeie lenjeriile pe aici.

-Cred ca inca imi mai vin bine tricourile tale. Arogantule! Ma descurc. Noapte buna!

-Te-am auzit!

Nu a trecut mult timp si te-am simtit cum te furisai cu grija langa mine, sa nu ma trezesti. Varfurile degetelor tale ating rani inca deschise si sangerande. Rani de pe spatele meu provocate de aripile smulse cu nepasare de vorbe goale, de acele sperante sfaramate si vise neimplinite care s-au imprastiat in mii de cioburi fara valoare. De iluzia aceea de sentimente, in care m-am aruncat ca in valuri. Nici macar nu a meritat efortul.  As fi vrut sa-ti spun ca la fiecare pas facut inainte, atunci cand nu esti cu mine, las in urma mea cate o foaie scrisa de mine, ce spune povesti despre mine. Povesti ce asteapta doar sa le citesti tu si apoi se sting in uitare. Oricum toti uita ce am scris la un moment dat. As vrea sa-ti spun totul acum…insa adorm…nu mai am puterea sa misc buzele. As vrea sa fug cu tine de mana pe iarba uda din zorii zilelor de vara, dar ma simt sleit de puteri. […]

A doua zi de dimineata te-am cautat prin toata casa. Am crezut ca totul a fost doar un vis, dar jumatatea cealalta de pat era sifonata. Perna cealalta mirosea a tine asa de tare si o cana de cafea goala statea pe noptiera. Cu siguranta tu ai fost, esti singura persoana ce o cunosc sa aibe obiceiul de a lasa pahare si cani prin toata casa. Probabil te-ai dus la magazin sau pe plaja. Te voi astepta. Si am asteptat cateva zile, dupa care am inceput sa tip dupa tine prin toata casa. Scriam obsesiv cu gandul doar la tine. Depresie. Ai simtit vreodata ca vrei sa zbori insa aripile ti-au fost taiate? Ai simtit vreodata ca e momentul sa te nasti insa cea care te poarta nu te vrea si mori sufocat, injunghiat, avand dorinta arzatoare in suflet ca vrei sa stii cum arata un rasarit, poate chiar sa scrii despre, dar esti o povara prea grea si e prea devreme pentru tine. Dispari si incep sa curga lacrimi de regret, dar tu nu le mai simti deoarece au inceput sa curga prea tarziu. Te-ai simtit vreodata atat de gol? Incat sa simti vantul cum bate prin atrii, chiar daca esti inconjurat doar de zambete si tot ceea ce dobandesti se numeste succes. Succesul e plin de stres. Ti-ai pierdut vreodata toata speranta? Eu da... […]

Dupa 2 ani.

-Si toata cartea asta este doar despre ea? Nici o alta actiune, nici o schimbare de fir narativ, alte personaje, nimic?

-Exact! I-am raspuns in timp ce expiram ultimul fum din ultima tigara.

-Ai vandut 30 de milioane de exemplare in 2 saptamani de la lansare. La stiri se vorbeste de tine, ziarele vorbesc doar de tine, contracte peste contracte si multe fiindca esti un scriitor atipic. Multi se inchid in camerele lor si scriu, asa sunt descrisi marii scriitori. Tu…tu ai spus ca ai scris si de pe yacht. Ai extins limitele, ai schimbat viziuni. Cum te simti?!

-Mizerabil! Nu e greu sa manipulezi oameni, voi ar trebui sa stiti cel mai bine. E greu sa castigi oamenii pe care ii admiri.

-Pai si oamenii care ii admiri au spus cele mai bune cuvinte despre tine, i-ai castigat! De ce inca te simti mizerabil?!

-E doar o stare. Parerile mele sunt starile mele. Cand uiti sa iubesti si scrii lucruri care si pe tine te-ar dezamagi cand te trezesti la realitate si vei constata ca nu e chiar cum scriu, te vei simti ca mine. Acum ultima carte te va lovi destul de violent, e doar realitate. Intr-adevar imi place iubirea dar si durerea, fiindca vin la pachet.

-Multi spun ca e un apogeu, ca ai demonstrat ca poti scrie in mai multe feluri si sa o faci la fel de bine. „Maret, ametitor, nemaipomenit” si am citat doar cateva titluri de ziare. Il simti ca un apogeu?

-E doar cel mai prost si cel mai crud lucru scris de mine! Ma lasi sa-mi mai aprind o tigara?

-Da, bineinteles! Parca spuneai ca e ultima cea de dinainte. Si apropo, de cand fumezi?

-Am mai gasit inca una prin buzunarele sacoului. Norocul meu. Fumez de doi ani, de cand am inceput sa scriu la cartea asta. Si trebuie sa renunt astazi, asa i-am promis. Intelegi tu…

-Chiar este real tot ce scrii in carte? Despre ea? Doi ani inseamna mult timp pentru a finaliza o carte. Chiar s-a intamplat ce ai scris in ultimul capitol. Ca defapt ea nu a plecat atunci, doar s-a mutat la casa de vis-a-vis si te-a studiat in fiecare zi si totusi nu ti-a spus unde era, timp de doi ani?? Doi ani nenorociti?

-Da, chiar asa s-a intamplat. Intelegi acum de ce fumez de doi ani!

-De ce ai numit cartea „Depresie si fericire”? Sunt doua lucruri aproape contradictorii, nu poti fi fericit cand esti depresiv. E doar un nume fictiv?

-Nu este un nume fictiv. Doar asta am simtit in acei ani. Depresie timp de doi ani si cand am terminat cartea, acum doua saptamani, eram fericit. Intrebarea ta va fi de ce, sunt sigur. Fiindca acum doua saptamani a venit la mine si mi-a spus ca in tot timpul asta a fost in casa de vis-a-vis si doar pentru ca asa a simtit, nu vroia sa se desparta de arta care era reprezentata prin desenele ei. Chiar daca eu am fost depresiv, am avut ganduri de suicid, ea era mereu acolo cu ochii pe mine, fara ca eu sa stiu. Si a mai spus ca a facut asta si pentru mine, ca scriam porcarii in ultimul timp si stie ca pot face arta doar cand sufar.

-Impresionant. O ultima intrebare pentru acest interviu! Daca ultimul tau capitol, cel mai impresionant dealtfel, pe care l-ai denumit doar „X” ar putea avea un titlu, care ar fi acesta?

-Dani Novac!

California dream(22:00-23:00)

Posted on

Am strans foaia pe care am scris in pumn si am lasat-o sa cada in nisip. Trecutul meu l-am lasat ingropat. Precum clipa in care ai simtit dragostea ei, dar a fost prea tarziu si nisipul din clepsidra te-a facut sa uiti de tot ce inseamna ea. A ingropat tot in timp, fara sa te intrebe nimic. Doar a trecut totul peste tine, prin tine, si te-a lasat doar cu amintirile. Ca sa te trezesti si tu cu dureri in piept in mijlocul noptii atunci cand somnul tau este prea dulce. Ce mizerie de nedescris a lasat totul. Tot ce s-a intamplat m-a obosit enorm. Sunt nedormit de ore bune si am nevoie de un dus rece, care sa spele toate amintirile si gandurile cu tine.

Am ajuns la masina. Ma scutur de nisip si urc sa conduc catre casa. Genele se simt de parca ar cara plumb. Inchid ochii involuntar. Nu mai curg lacrimi. Am secat in mine. Am ucis zeci de vise, cu speranta ca voi avea oportunitatea sa cladesc altele. Imi e dor. Nu stiu exact de ce, dar e sentimentul asta si ma doare. Nu l-am simtit demult, desi sunt departe. Sa plang mai mult? Pentru ce?! Pentru cine? Nu aud motorul. Cheile sunt in contact, dar inca nu am pornit masina. Ma simt prea obosit. O sa privesc putin cerul. Incerc sa-mi revin. Ochii se inchid. Negru. Cine sunt? Cine am fost? Am iubit? O sa stiu cum sa te urasc? Incerc sa-mi misc mana. Ma simt paralizat. Am gustat din veninul tau. Sunt prezent, dar in acelasi timp absent si ma pot vedea chiar si pe mine. Ma simt peste multi, dar in acelasi timp sunt in cadere libera. Ar fi bine sa fii acolo sa ma prinzi. Sau lasa-ma sa cad, o sa ma ridic mai bine. Cred ca adorm, sau doar mor. Versuri si linii melodice se amesteca in capul meu. Sentimente ce tie, om de rand, iti vor face creierii praf si citate din filme si carti. „Lumea asta e plina doar de prosti ce s-au iubit!”…

Ma trezesc brusc. Am tresarit si m-am oprit cu burta exact in volan. Cred ca am atipit cateva minute. Se pare ca cine mi-a batut in geam nu e de acord cu somnul in masina. Mahmur cobor geamul si intreb:

-S-a intamplat ceva?! Incerc sa ma abtin sa nu tip la ea si sa nu ii arat cat de deranjat sunt ca am fost trezit din somn.

-Nu, doar ati scapat asta! Imi innapoiaza foaia pe care era scrisa scrisoarea mea.

Miroase frumos, parfumul imi aminteste de cineva, de un cadou facut demult, dar e imposibil. Vorbeste o engleza cu accent usor balcanic, seamana mult cu al meu.  Vocea ei imi reaminteste de asemenea de cineva, dar e imposibil totul, sunt eu mult prea visator.

-Va multumesc, dar nu era neaparata nevoie! Si ii zambesc. E intuneric, nu o pot vedea foarte bine, insa trasaturile fetei sunt dintre cele mai fine si gesturile ei…imi aduc aminte de acasa.

-Ar fi pacat sa se piarda o asemenea lucrare, dragule! Plus ca nu ti-ai pierdut talentul pe care il tot negi, oricarei persoane ti-ar spune. Probabil ea este o norocoasa. Cu siguranta mult mai norocoasa decat mine..

-Nu e adevarat… Nu poti fi chiar tu. E imposibil. Ai ramas acasa cand eu am plecat. Te-am lasat pe peronul aceleasi gari in care ne-am intalnit prima oara. Cu cat se indeparta trenul mai tare, cu atat simteam ca sunt mai pierdut si eram distrus cu gandul ca ma voi distanta de tine iarasi. Chiar voit. Te-am lasat in lacrimi, cu buzele reci si inghetate, tremurande. Ningea peste noi cand iti spuneam de ce trebuie sa plec si cat tin la tine, iar fulgii aia…spuneau povestea noastra si se topeau si ei cand ne simteau durerea. Si aproape tipai cand imi spuneai printre lacrimi, muscandu-ti buzele pentru a nu rabufni mai tare, ca nu pot pleca asa, ca nu trebuia sa se intample totul asa. Fiindca noi ne iubim si ca au fost deja multe sacrificii si cand am ajuns sa ne implinim din visele acelea chiar si cele marunte, aleg sa plec. Atunci ti-am sarutat fruntea si ti-am spus ca trebuie sa plec fiindca visez maret, nu ma pot limita la putin, nu as fi eu. Stii ca mereu am preferat numerele mari. Ti-am promis ca va fi bine pentru noi si ca va veni ziua in care vom sta aici impreuna, aici unde eu pot fi ceea ce vreau. Am plecat fiindca nu vroiam sa ramana doar la stadiul de povesti toate acele nopti in care iti scriam vise scumpe, eu trebuie sa traiesc ceea ce visez si ai inteles mereu asta. Mereu ai reusit sa ma intelegi…

-Da, de aia m-ai si uitat la fel ca pe oricare alta. Sa stii ca nici mie nu mi-a fost usor. Toate noptile alea care trebuia sa le reluam, doar ca la o distanta mult mai mare. Am zis ca am invins asta o data, nu e nevoie sa o mai fac inca o data. Toate noptile in care vorbeam pe internet. Tu in L.A, eu acasa. Dureau ca dracu si aveam o puternica senzatie ca traiesc doar un deja-vu continuu. Nu erau nopti, nu dormeam, ma gandeam la tine. Daca esti bine, cine iti face cafeaua, cum te descurci, cine te inspira. Apoi a fost problema cu tine, cu timpul foarte putin ce a ramas pentru tine, te-ai inchis in tine. 36 de zile. 36 de zile ca sa scrii un roman ce inca ti-l mai lauda prostii astia care habar nu au de sacrificii. 36 de zile blestemate in care nu am auzit nimic de tine si apoi un an in care amandoi am fost rezervati si ne vorbeam foarte rar. Am vrut sa te uit, dar cum sa poti face asta cand e vorba de tine?! Esti un arogant, sensibil, un fel de contradictie…si nu pot sa respir fara tine. Cum sa te uit cand chiar si mama a cumparat 5 exemplare din cartea ta: „In caz ca se pierde vreunul!” Oriunde ma duceam iti auzeam numele sau iti vedeam semnatura care inca mi se pare o porcarie. Nu te uita cu zambetul ala tamp si plin de satisfactie la mine. Stii ca inca rezist cu greu.  Ahh…

-Dar cum de esti aici? Nu vreau sa o spun, dar iar am dreptate. Ti-am spus atunci cand ne-am vazut ultima oara, ca orice s-ar intampla, daca noi doi va fi sa ramanem impreuna, oricum ar fi ne vom regasi.

-Am ajuns aici in decembrie. Cu aceleasi lacrimi in ochi cu care iti spuneam „la revedere”, de data asta cautandu-te, incercand sa-ti fac o surpriza. Stiind cat de mult ti-ar place sa fii in New York cu mine, iarna. Stii ca in perioada aia vorbeam rar, nu mi-ai spus nimic de vreun turneu pentru carte, data lansarii sau lucruri de genul. Stiind ca esti in New York, am venit in New York! Dar surpriza am avut-o eu. Tu nu erai acolo, la adresa pe care mi-ai dat-o. Mi s-a spus ca esti plecat sa-ti promovezi cartea si ca dureaza vreo 2 luni. Desteapta miscare din partea mea! Acasa nu era nimic interesant. Lumea se descurca acolo fara mine. Am cautat sa ma angajez aici. Te-am cautat in fiecare barbat ce-mi iesea in cale din tot New York-ul ala si nu te-am gasit, am obosit sa o mai fac. Pana cand am citit in New York Times, numele tau, titlul cartii si un „Stunning!” cat jumatate de pagina. Urasc sa te iubesc uneori. Esti atat de omniprezent, chiar si cand imi lipsesti enorm. Am inceput sa desenez iarasi…cred ca dorul de tine m-a facut sa o fac. Stii, cum spuneai chiar tu: „Arta provine mereu din suferinta”. Au fost apreciate desenele incat am reusit sa deschid un salon de graphic-art chiar in New York. Culmea, desenele ce imi plac cel mai mult sunt cele cu tine. Si inca ma mai semnez pe cele cu tine cu N.R, nu cu H.R, cum ar trebui. Si dupa 2 luni, te-ai gandit sa ma suni si sa-mi povestesti totul, despre tine, turneu, cum ai reusit, cum trebuie sa ma pregatesc sa vin, cum iti traiesti visul, cum te-ai mutat in Los Angeles, iar eu am tacut, nu ti-am spus nimic. Ti-am zis doar ca e bine pe acasa si ca eu sunt bine. Si uite-ma aici, venita sa te caut, cum am invins pentru a doua oara distanta dintre noi. Ca sa te gasesc acelasi om de care m-am indragostit si langa care daca stau cateva zile ma indragostesc iarasi, dar mai implinit. Sa citesc scrisori, scrise de tine pentru cine stie ce domnisoara de la Hollywood. Cacaturile alea, cum iti place sa le numesti, scrise de mana ta inca dor al dracului de tare si mereu au durut. Indiferent de ce vei spune tu.

-Ma simt atat de aiurea. Aproape te-am neglijat complet, pierdut fiind printre toate mirosurile astea fine ale succesului si printre toate sentimentele false ale celor de aici. Incat la prima umbra de sentiment de iubire ce imi amintea de tine, m-am hazardat sa cred tot ceea ce spun altii, uitand ca mi-ai demonstrat de atatea ori ca avandu-te pe tine nu mai am nevoie de altcineva. Vroiam sa te sun, sa-ti spun definitiv sa vii aici. Sa-ti povestesc cum visele se implinesc si cum am avut succes. Insa toata ziua asta…a fost data dracului rau de tot. Mi-am amintit de sentimentele pe care doar tu ma puteai sa ma faci sa le simt si m-am aruncat in bratele ei. Ti-am jurat credinta si iubire, inca le am pentru tine, dar trebuie sa rascolesti bine.

-Sunt dispusa sa te iert, dar va trebui sa lupti sa ma ai in continuare. Pentru ca tocmai vorbesti cu una dintre cele mai de succes art-director si cu o viziune foarte originala. Si nu spun eu asta, ci ziarele si blogurile carora nu le dai importanta. Sa stii ca toata treaba cu desenele de interior cum iti plac tie, au prins de minune pe aici.

-Ma bucur. Se pare ca am putea fi cuplul acela de care iti tot povesteam. Pe care il plictiseste si irita luminile blitz-urilor. Oricum…stai in L.A?

-Nu, am venit doar pentru o intalnire in legatura cu salonul din New York. Un contract. Si nu pot minti, cand am auzit L.A mi-am spus ca te voi gasi.

-Inteleg. Si acum ai ceva de facut?

-Da, sa te duc pe tine acasa deoarece nu pari in stare sa-ti conduci masina pana acasa. Sper ca asculti tot muzica buna…

Scrisoare(21:00-22:00)

Posted on

“Este totul prea usor si prea perfect ca sa fie real!” Inca mai aud vocea ta cum imi soptea cuvintele astea in noptile in care amandoi obisnuiam sa simtim ceva. In scurt timp am ramas doar eu. Obisnuiam sa dorm singur pana sa te cunosc pe tine. Ciudat…cum uneori fara sa vrei, revii la vechile obiceiuri. Sunt mai pierdut decat atunci cand m-ai cunoscut si am incetat demult sa mai cred ca asta este drumul meu. Tocmai de aceea am ales sa ma abat de la el, precum un aventurier ratacit care are incredere in instinctul sau. Aveam visuri, planuri…sau cam asa ceva. Am ucis zeci de ingeri in interiorul meu, cu ajutorul demonilor ce puneau stapanire pe mine, incercand sa te inteleg. Am incetat sa o fac atunci cand am realizat ca defapt gandesc prea mult si esti mai simpla decat ma asteptam. Si e cam asa in fiecare noapte…Stele ce cad, fiori reci, ganduri cu tine, vise spulberate, imprastiate pe covor in mii de cioburi ce imi ranesc salbatic talpile atunci cand ma duc sa scriu despre tine. Si sangerez, dar in tacere. Nu e nimeni sa ma auda si e atat de placut. Si doare…cand astept consolari care intarzie sa mai apara. Cu totii pleaca la un moment dat. Trag jaluzelele indiferent de momentul zilei si cand toti uita de mine, zambesc. As vrea sa le spun ca stiam ca asa se va intampla si mai stiu ca in scurt timp isi vor reaminti. Se vor intoarce, nu-ti face griji pentru mine. Cu totii ne hranim cu arta, dar nu toti o putem face. Inca ma las sedus de propriul ego si il las sa ma conduca, atunci cand cuvintele incep sa doara prea tare. E ca un cancer, doar ca la sfarsit ma asteapta o moarte placuta relatata pe o foaie. O moarte ce o recitesc de zeci de ori si sper ca in cativa ani sa fiu mandru de ea. Sper doar sa nu ma pierd candva in propriul ego, ar insemna sa nu mai pot scrie. Cu siguranta nu-mi voi lasa fiul sa aibe un ego. Da, vorbesc despre acelasi baiat, dar care nu va mai fi al tau. Cum nici eu nu mai sunt al tau. Nu voi mai pierde nici o noapte pentru tine, nici o lacrima in plus. Cuvintele despre tine de maine vor disparea si nu o sa mai pierd din inspiratie doar pentru ca trebuie sa ma gandesc la tine. Si foile astea devin usor, usor, bucati din mine si se imprastie pe parchetul rece, lasand o dezordine ce nu o pot curata singur. Iubirea noastra s-a deformat in timp. A devenit melodia preferata, dar care am ascultat-o de prea multe ori. A fost pe repeat mereu si discul a inceput sa se zgarie, iar intr-un final s-a spart. Intr-un final am clacat amandoi. 27 februarie. Primul fior. Prima lacrima se scurge acum pe obrazul meu, dar briza oceanului se grabeste sa o faca sa dispara.

Daca as vrea cu adevarat ceva, este sa stiu ca fiecare atom din corpul tau inca se mai cutremura atunci cand imi simte cuvintele. Ca buzele iti vor tremura atunci cand iti vei trece degetul peste ele si vei sti ca buzele mele nu le vor mai inveli vreodata. Am uitat mirosul parfumului tau. Am uitat felul in care saruti si petele de fond de ten de pe tricourile mele s-au curatat si ele. Patul meu nu-ti mai recunoaste forma si perna pe care obisnuiai sa dormi…inca mai sta sub capul meu. Te-am uitat hoinarind prin zilele vesele de vara. Ma simt stupid! Ma simt vindecat. Stiu ca ea inca ma asteapta pe undeva si ca viata mea inca e o calatorie fara bilet, o calatorie a tineretii noastre in care sunt prea ocupat incat sa mai regret ceva. Inca mai aburesc geamurile de tren si scriu pe ele cuvinte. Dar nu despre tine. Probabil nu vei citi asta vreodata, deoarece va ramane la mine. Scriu pentru mine, sa ma vindec. Nu plange, nu plang nici eu! Sunt plecat definitiv.

Cu dragoste…

Sa nu uiti!(19:00-20:00)

Posted on

Suflet prost! Mai ramane doar sa iau toata vina asupra mea. Dar oricum ar fi, e prea tarziu si am invatat ca daca stau in loc timpul ma va dobori. Inima-mi bate mecanic. Ma simt mintit. Valurile imi soptesc. Imi spun ca ce se intampla e normal. Daca ramaneam, ma pierdeam. S-a terminat demult si trebuia sa constientizez asta. Daca ma voi lupta in continuare, o sa pierd doar eu. Nu mereu poti simti si a doua oara. Vreau sa alerg odata cu vantul. Sa simt sub talpi nisipul ud, scaldat de valuri. Mi-am dat jos camasa si am alergat catre ocean. Soarele se stinge si odata cu el ultimele mele regrete. Pe chipul meu se intipareste zambetul unui copil. M-am aruncat in valuri. Inca mai am impulsuri dictate doar de adrenalina. Ca atunci cand un tren trece prin fata mea…ma face sa-mi pun atatea intrebari. Ce ar fi daca as pleca definitiv? Sunt doar ganduri. Apa ma va curata de tot, chiar si de ele. Valurile imi descriu linia plutitoare a vietii si ma fac sa realizez ca tot ceea ce am e pentru ca merit. Soarele imi lumineaza calea chiar si cand ii este cel mai greu sa o faca. O sa mori curand prietene, doar cateva minute. Maine vei fi altul, mai puternic, mai nou, mai implinit. De data asta ma voi comporta ca si tine. Maine voi fi altul.

Viata mea este precum spuma marii. Trebuie sa inchizi ochii si sa te arunci in ea. Dragostea mea s-a risipit demult pe strada noastra, cand mi-ai spus ca de aici incolo te descurci si singura. Si arta, scumpa mea…este doar o boala! Dragostea devine de multe ori dezamagire. Poate iubirea este doar in mintea noastra. Ca atunci cand ne simtim pierduti sa cautam pe cineva in care sa avem incredere si cu care sa ne simtim in siguranta. Dar inca nu m-am resemnat. O sa gresesc iar si iar o sa platesc. O sa iubesc iar si iar voi scrie despre…sunt dependent de cuvinte si sentimente. Soarele picteaza in culori vii pe cer. Norii formeaza doua aripi. Probabil un inger beat si le-a uitat in timp ce-si cauta Raiul. Valuri imi incetoseaza privirea si innot inapoi spre mal. Mai sunt cativa nebuni care vor sa faca baie la apus. Am un zambet tamp pe chip. Sunt fericit! Stiu ca zorii zilei imi vor deveni mormant si gandurile vor fi cuvinte pana la rasarit.

Stii, inca mai cred ca sunt cine visez sa fiu! Vreau doar sa-ti mai aduci aminte…