Tag Archives: maturitate

Spune-mi Dani!

Posted on

Experienţele şi sentimentele mele sunt precum bomboanele de ciocolată dintr-o cutie oarecare, dar unică. Nu vă pot spune exact dimensiunile, că se tot măreşte de la oră la oră, ştiu doar că se cheamă „Viață” şi încă nu am identificat toate ingredientele ce sunt scrise pe etichetă. Proastă strategie de marketing din partea creatorului. Bomboanele au diverse sortimente, la fel ca stările mele. Unele sunt dulci, altele amare, unele au gust de iubire, altele sunt umplute cu lacrimi, unele miros a vară, altele sunt reci şi albe precum iarna. Încă nu am servit pe nimeni cu ele, nici nu cred că o voi face vreodată. Le ţin aproape ascunse, departe de ochi străini. Chiar şi de mine le ascund uneori, atunci când nu am puterea să mă recunosc. Uneori reuşesc să prindă contur şi se transformă în cuvinte, cuvinte ce le descarc pe foi.

Am început să simt adolescenţa cum îmi curge prin vene fără să o pot opri. Nici nu cred că vreau să o opresc însă curge cu un flux nerăbdător, tipic adolescentin. Fără să vreau, o parte din mine a început să spună „la revedere” copilului Dănuţ, acum sunt Dani, chiar Dan Novac. Urmele şotronului desenat cu creta pe asfalt au fost şterse de ploaie. Simt că vara a devenit prea scurtă şi timpul trece prea repede încât ajung să nu-l înţeleg şi am tot mai multe întrebări fără răspuns. Parcă plouă prea mult pe afară, dar şi în mine şi am falsa impresie că Octombrie durează mai mult. Nu mai pot plânge în faţa tuturor atunci când cad şi simt durerea. Nici nu am plâns de multe ori din cauze de genul, dar mă durea al naibii de tare şi aveam lacrimi în ochi. Acum cicatricele sunt undeva în mine şi de cele mai multe ori prefer să-mi ascund faţa în vreo pernă şi să las să curgă lacrimi şi sentimente prea târziu înţelese. Sau mă refugiez în rândurile unei pagini albe, precum un naufragiat pe o insulă pustie.

Pleoapele nu mi se mai închid instinctiv la o oră potrivită, ci mă prind zorile când am inspiraţie şi fug să mă ascund de monştrii de sub patul meu. Ca într-un joc tratat cu maturitate, fug de demonii din mine şi mă bat cu ei, dar ei câştiga de multe ori şi ajung să le dedic pagini. Sângele-mi cerşeşte cofeină şi foile ţipă după pastă de pix şi după cuvintele mele. Am ajuns să apreciez tot mai mult natura, viaţa,  marea şi răsăritul. Mă înclin…

Mă pierd tot mai des în ochii ei şi aripi de îngeri bat mahmure pe deasupra-mi, purtându-mi de grijă.

Reclame

Nu uita sa zbori

Posted on

Adorm. Pierdut intr-un sunet difuz de valuri, ce se sparg in fericirea unor palme de copil. Palmele copilului meu. Raze de soare imi lumineaza fata si ochii mei reflecta o copilarie traita la maxim. Ma pierd intr-un portret de familie perfect pentru mine, familia ce o visam mereu. Am adunat in jurul meu suflete goale ce ma iubesc sincer. Sunt mandru de mine, am devenit ce am visat. Am deschis usi pe care le-am lasat asa, merita si altii. Am cazut, m-am ridicat, apoi am cazut iar, sunt plin de cicatrici. Astea nu se vindeca, dar poti scrie despre ele. Numeri in gand, strangi din dinti, te scuturi de praf si incerci sa treci peste, e ca un fel de algoritm. Sunt intins pe nisip si incerc sa privesc cerul de sub frunzele palmierilor. Albastru deschis, infinit. Urme de pasi mici sunt prin jurul meu. Aud soapte ce le iubesc si rasete de copil mic, cum se contopesc impreuna cu zgomotul marii. Imi trec unele cuvinte prin minte: „Suntem mandri de tine, te iubim! Mama si Tata.” Zambesc si aud un glas de copil cum striga printre rafale de rasete, „Tati!”. S-a asezat langa mine, in nisip, cu capul pe pieptul meu. Tresar, ca un adolescent indragostit, atunci cand simt buzele ce le iubesc, contopindu-se cu ale mele si firele de par ude, cum imi ating obrazul cald. Miroase a sare de mare si a parfum scump.

– Sa nu uiti niciodata sa zbori! Imi sopteste cu o voce calda, voce pe care o aud in fiecare zi.

Secundele irosite, care adunate inseamna viata mea, au trecut in favoarea mea. Sa stii ca si timpul mai pierde.

 

Inţelegi?

Posted on

Eu o sa plec cat mai departe acum.Acolo unde ma vei putea vedea oricand dar nu ma vei putea atinge. Si atunci cand intinzi mana sa ma tragi de camasa descheiata si sa imi spui ceva soptit la ureche sa ai falsa impresie ca m-ai atins,dar nu ai apucat ceva material ci doar atomi…Dar sa stii ca voi fi acolo,si ca te poti baza pe mine chiar daca nu te-ai mai baza pe mine niciodata si nici eu nu as vrea sa te mai bazezi,o spun si eu doar ca sa fie si sa para ca-mi pare rau.

Dar mi-a soptit cald maturitatea : „Sa nu mai crezi in povestile lor!” Dupa care m-a sarutat pe gat. Nu mi-a dat nici un argument (nu ca as fi avut nevoie).A plecat asa deodata si mi-a intrat in inima si de acolo a inceput sa se extinda ca o otrava,a vrut dinadins sa iasa la suprafata si asa mi-a aparut primul rid si primul coş.Totusi mi-am pastrat rezerva de soare si amintiri din copilarie intr-un buzunar si cand ma-ncearca si vrea sa ma schinjuie le scot la suprafata.Voi doua aveti ceva in comun si acel ceva nu sunt eu…

Inca te iubesc,dar nu cunosc sentimentu’!

Incerci sa ma-ntelegi…?

Ce dulce esti maturitate…

Posted on

Cred ca multi dintre voi cand vedeti titlul va asteptati sa vorbesc despre o perioada de maturitate 100% pe care eu o iubesc si credeti ca nu mai sunt copil,pusti sau baietandru.Nu este asa pentru mine aceste „stari ale vietii” sunt ca o scara,pe fiecare treapta sunt multi ani,multe amintiri,multe patanii,multe regrete si multe vise.Acum am pasit cred cu”varful piciorului” si pe scara aceea pe care scrie mare maturitatea fiindca uneori ma mai pripesc cand vreau sa iau decizii,nu ma mai gandesc numai la mine si chestii care confirma aceasta maturitate.Asta nu inseamna ca mi-am pierdut instinctul acela de copil.Sunt tot eu bebelusul,cel care mergea in premergator nu avea in cap nimic,nu stia ce-s alea griji,emotii si vise,cel care se ascundea dupa un perete si-mi „speriam” tatal,cel care aducea mereu un strop de veselie oriunde se afla.Sunt tot eu baietandrul care in clasa intai era plin de entuziasm sa inceapa scoala sa afle tot felul de lucruri noi si sa socializeze cu multe persoane.Sunt tot eu copilul,care in vacantele de vara nu pierdeam o clipa in casa,ieseam afara cum se terminau desenele si ne jucam pe baza episodului vazut in acea dimineata,tot eu cel care iubea sa stea cu prietenii,care statea pana tarziu afara si iubea vara precum o parte din el,copilul care nu ezita sa aduca in acel grup de copii o idee de o joaca noua,cat mai multe rasete si cat mai multa distractie.Sunt tot eu pustiul dupa care invatatoarea a plans in clasa a patra cand ne-am despartit ca eram asa de „dragutz,destept,dolofan si uneori aerian” si baiatul cu care s-a chinuit sa-l faca sa spuna R si nici pana-n ziua de azi nu poate sa-l pronunte corect si care in fiecare sfarsit de an avea o coronita pe cap.Sunt tot eu strainul,cand in clasa a cincea m-am dus intr-o clasa cu totul noua si nu cunoasteam decat pe un prieten din 1-4,sunt tot eu cel tacut care nu prea vorbea decat cu cine cunostea si era dornic de a-si face prieteni noi din acea clasa.Sunt tot eu scolarul care m-am integrat intr-un grup in clasa a saptea din care nu ma gandeam ca voi face parte vreodata si acum in prezent mai exista acel grup, si pe cineva din acel grup il consider cel mai bun prieten,sunt tot eu acelasi rusinos si cu respect fata de profesori in fata carora in afara de lectia pe care trebuie sa o spun si in afara de atunci cand sunt in afara orei mele nu le pot raspunde ironic sau macar cu mai mult tupeu.Sunt tot eu fricosul,care pana acum 2 ani imi era frica de intuneric.Sunt tot eu,iubitor de frumos,care iubesc natura,iubesc marea si iubesc drumurile lungi si care duc undeva departe.Sunt tot eu acelasi nativ Varsator,acelasi incurabil visator care nu va renunta la visul de a realiza ceva in viata si care nu va renunta la visul de a vedea Los Angeles-ul cu cei dragi.Sunt tot eu liceeanul care am trait ani de vis in Liceul Pedagogic Braila si mai am cativa de petrecut acolo,tot eu cel cu frica de teste/teze/examene,mai nou si cu frica de matematica care pana mai 2-3 ani o iubeam…dar cred ca aceasta frica e buna.Sunt tot ceea ce am enumerat aici doar ca mi s-a mai adaugat o mica urma de maturitate.Sunt la varsta in care incep sa-mi conturez caracterul,am trecut de varsta in care mi-am ales anturajul despre care pot spune ca e perfect si sunt la varsta in care orice lucru frumos si iubit de mine va ramane in inima mea mereu.

Cat despre acel varf de picior pus pe treapta aceea numita maturitate voi avea mereu grija sa nu treaca curand peste acea treapta si sa ramana cu piciorul si pe celelalte trepte din urma. Nu regret absolut nimic din tot ceea ce am facut si nu regret ceea ce sunt.Daca nu as fi facut un rezumat la gandurile mele in timp ce am scris acest post probabil nici peste 2 ore nu as fi terminat de scris. Multumesc ca ati mai citit o pagina din viata mea si ati avut rabdare.