Experienţele şi sentimentele mele sunt precum bomboanele de ciocolată dintr-o cutie oarecare, dar unică. Nu vă pot spune exact dimensiunile, că se tot măreşte de la oră la oră, ştiu doar că se cheamă „Viață” şi încă nu am identificat toate ingredientele ce sunt scrise pe etichetă. Proastă strategie de marketing din partea creatorului. Bomboanele au diverse sortimente, la fel ca stările mele. Unele sunt dulci, altele amare, unele au gust de iubire, altele sunt umplute cu lacrimi, unele miros a vară, altele sunt reci şi albe precum iarna. Încă nu am servit pe nimeni cu ele, nici nu cred că o voi face vreodată. Le ţin aproape ascunse, departe de ochi străini. Chiar şi de mine le ascund uneori, atunci când nu am puterea să mă recunosc. Uneori reuşesc să prindă contur şi se transformă în cuvinte, cuvinte ce le descarc pe foi.
Am început să simt adolescenţa cum îmi curge prin vene fără să o pot opri. Nici nu cred că vreau să o opresc însă curge cu un flux nerăbdător, tipic adolescentin. Fără să vreau, o parte din mine a început să spună „la revedere” copilului Dănuţ, acum sunt Dani, chiar Dan Novac. Urmele şotronului desenat cu creta pe asfalt au fost şterse de ploaie. Simt că vara a devenit prea scurtă şi timpul trece prea repede încât ajung să nu-l înţeleg şi am tot mai multe întrebări fără răspuns. Parcă plouă prea mult pe afară, dar şi în mine şi am falsa impresie că Octombrie durează mai mult. Nu mai pot plânge în faţa tuturor atunci când cad şi simt durerea. Nici nu am plâns de multe ori din cauze de genul, dar mă durea al naibii de tare şi aveam lacrimi în ochi. Acum cicatricele sunt undeva în mine şi de cele mai multe ori prefer să-mi ascund faţa în vreo pernă şi să las să curgă lacrimi şi sentimente prea târziu înţelese. Sau mă refugiez în rândurile unei pagini albe, precum un naufragiat pe o insulă pustie.
Pleoapele nu mi se mai închid instinctiv la o oră potrivită, ci mă prind zorile când am inspiraţie şi fug să mă ascund de monştrii de sub patul meu. Ca într-un joc tratat cu maturitate, fug de demonii din mine şi mă bat cu ei, dar ei câştiga de multe ori şi ajung să le dedic pagini. Sângele-mi cerşeşte cofeină şi foile ţipă după pastă de pix şi după cuvintele mele. Am ajuns să apreciez tot mai mult natura, viaţa, marea şi răsăritul. Mă înclin…
Mă pierd tot mai des în ochii ei şi aripi de îngeri bat mahmure pe deasupra-mi, purtându-mi de grijă.