Tag Archives: moarte

Februarie cinci.

Posted on

Cinci februarie. Două fără un sfert noaptea. E ger și ceață. A nins noaptea trecută. Acum a rămas doar frigul predominant, poate și frica. Încerc să fug de ceva ce nu cunosc. De ceva ce nici măcar nu pot pronunța. Unde-mi sunt cuvintele?! Care e realitatea? Ce e viața, mamă?! Acum am de ales și știi că mereu mi-a fost frică de alegeri. Se merită să vin acolo? În brațele voastre, în iubirea voastră și în ura celorlalți? Și ce sunt privirile alea reci, ale oamenilor ce merg la ora asta pe stradă? Dac-ai ști cât îmi va fi de scârbă de ei. Sunt curios ce e mai departe. Sunt curios de viață, dar…sunt curios și de moarte. Ce să fac?! Încep să dau din picioare sau aștept să mă sufoc? Vreau un răspuns să mă ajute, va rog! Nici acum nu poți găsi așa ceva. Unele lucruri chiar nu se pot schimba. Nu?!  Știu că va e dor. Că mă așteptați de nouă luni. O să cunosti sentimentul peste câțiva ani. Doare tare. E o linie subțire aici. E viață și moarte. Habar nu am ce înseamnă astea. O să știi peste doi ani. Habar nu am ce e mai bine să aleg. E lumină într-o parte și întuneric în cealaltă. Am întins mâna spre întuneric. E frig. Dincolo, e cald. Ați uitat să-mi spuneți că uneori și acolo unde e cald, vor fi zile când va fi al naibii de frig. În 9 luni am auzit că vorbeați despre iubire, vise, împliniri, țeluri, viitor. Ce sunt toate astea? Le voi avea? Le voi înțelege? Cu greu. Începe să-mi fie greu să respir. Mă apasă tare. Mă innec cu sânge. Simt că nu am aer. Ceva se încolăcește de gâtul meu. Ce aleg?!! Dau din picioare. Mă sufoc! Ce este asta din jurul gâtului meu? Mă omoară! Cordon ombilical. În câțiva ani se va numi sfoară. Moarte. Viață. Presiune. Vei afla în viitor că vei alege mai bine sub influența ei. Vreau să ies de aici. Dau din picioare. Văd lumină. Văd zâmbete. Văd lacrimi. Ce sunt toate astea?! Se numesc momente și nu prea poți să le uiți. Ce e atmosfera asta? Așa de bine e aici? E fericire. Încearcă să nu te aștepți să o vezi prea des. Va fi mai bine pentru noi. Mă ustură ochii. Lumina bate prea puternic și nu sunt obișnuit. E un geam în dreapta mea. E aburit și scrie un nume pe el. Așa se întâmplă când atmosferă din încăpere este în contrast cu cea de afară. Aici e căldură și iubire. Afară e frig și răutate. Acela e numele meu. Oamenii îndrăgostiți scriu pe geamuri aburite. E o artă. O vei cunoaște când vei ajunge în gară și va trebui să-ți iei rămas bun. Crede-mă, o vei cunoaște foarte bine. Așa vei deveni eu, vei prefera visele mari, chiar dacă acelea dor până le atingi. Nu-ți va placea mediocritatea. Mă cunosc mai bine acum. O să crești greu, dar frumos. Vei afla! Vor trece ani și vei deveni eu, cel care te lămurește, nou-nascutule. O să fie un drum lung, ce va lăsa cicatrici. Dar vom ajunge la persoanele care vor ști să le închidă. Nu vor dispărea. Așa e viața! Acum ai ales. Simt ceva care mă înțeapă pe obraz. E barba tatei. Îți va plăcea. Și miroase ceva bine. E altfel, e special. E mama și mereu va mirosi așa. A „acasa”. Sunt curios (deja?!) ce este dincolo de geamurile aburite. E o lumină specifică iernii. Care apare doar când este zăpadă și cerul senin. Ce e dincolo se numește lume și e plina de animale, numite oameni. Unii au evoluat, alţii sunt tot animale, dar arată la fel ca ceilalţi. Sper să reuşim să ne ferim de ei. Foarte puțini oameni îți vor vrea binele, majoritatea sunt in camera asta, iar și mai puțini te vor ajuta. Acolo, undeva, e un cuplu. Doi îndrăgostiți, care au geamurile apartamentului lor aburite. La fel ca și geamurile din salonul în care te-ai nascut. Iar pe geam, au rămas urmele palmelor ei, încă de când atingea orgasmul. Așa te-ai creat și tu…adică eu.

Cinci februarie. Au trecut 23 de ani. Două noaptea. E frig afară, dar nu se simte și aici, deoarece e prima aniversare petrecută în apartamentul nostru și aici, lângă tine, e cald și mă simt mai împlinit ca oricând. Simt că totul a meritat. Simt că nu a durut în zadar și că răbdarea noastră s-a fructificat puternic. S-a transformat în visul nostru și visul nostru se bucură de un succes imens. Și acum e mai real ca oricând. Îți simt pielea caldă în fiecare noapte și îți simt buzele reci, cu gust de cafea dulce, în fiecare dimineață. Vocea ta care-mi spune „Neata!” mă face să am o zi mai bună. Am venit în dormitor să mă culc, dar am observat că nu ești în pat și că pe geamurile noastre mari scrie: „La mulți ani! Te iubesc, că o nebună!” Am început să zâmbesc și mi-am trecut mâna prin păr. M-am așezat pe marginea patului și așteptam să apari. Am auzit din sufragerie vocea ta, strigându-mă:

-Sper că-ți place surpriza de pe geamuri. Este în numele clipelor când îmi scriai pe geamurile aburite din tren.

 -Da, nu mă așteptam. Ți-am mai spus că te pricepi! Am mințit. Ești una dintre persoanele foarte imprevizibile, dar te cunosc și luasem în calcul o surpriză de genul. E doar instinctiv. Dar te iubesc enorm.

Normal. Ai spus asta încet, încât să nu aud. Apoi ai deschis ușa de la dormitor și ai intrat cu un tort mare în brațe și cu o sticlă de șampanie. Am venit să te ajut, dar m-am oprit puțin să-ți admir lenjeria neagră. Am deschis sticla de șampanie și am turnat în pahare. M-ai luat în brațe și ai început să mă săruți. Ne-am mâzgălit cu frișcă și tot noi ne-am curățat. După care ai vrut să te asigur că voi găsi în tort cadoul. Un set de chei. Ai râs și ți-ai mușcat buzele, după care m-ai tras lângă geam și ținându-mă de mână ai îndreptat degetul către o mașină din stradă. Unghia ta a lovit geamul și a produs acel zgomot care îmi face pielea de găină.

 -Ți-am spus de atâtea ori că va veni vremea când te vei uita în spate și vei vedea că toți ceilalți sunt ridicoli. Dar îți place așa tare să te desconsideri. Acum hai în pat! Mâine avem treabă. Lasă să ningă peste noul tău cadou.

Am dat drumul la muzică. The Weeknd. În seara asta stai deasupra. Acum urmele palmelor tale rămân pe geamuri.

 Ai știut să alegi se pare!

Anunțuri

Cum mi-am împuşcat şeful!

Posted on

Cum mi-am impuscat seful

Downloadati de mai sus fisierul cu cel mai nou text scris de mine „Cum mi-am impuscat seful”. Text cu care particip la concursul de pe hyperliteratura.ro

E altfel, decat ce am scris pana acum! Apoi un vot, daca se poate, aici!

Hollywood.

Posted on

Bring the drugs, baby. I can bring my pain!

Te gandesti des la moarte? Cum o sa fie? Ce simtim? Cum se moare cel mai bine? Cine o sa planga? Speri ca nu o sa rada nimeni si ca toti iti vor aduce flori din alea scumpe. Eventual o sa te scoli si le vei spune ca nu le primesti. Sa se care dracului cu ele, daca-s ieftine! Trandafiri rosii sa fie. Eu ma gandesc la moarte in fiecare noapte. Si nu e amuzant deloc. E putin infiorator, usor ironic, destul de trist si ma face sa devin paranoic. Si cand ating cote maxime, simt un fior rece in tot corpul si parca as scrie ceva de adio. Dar palme de femei ma trezesc mereu la realitate, spunandu-mi: „Nu iubi! Nu fi prost!”

Era noaptea in care am intrat in Top50 cei mai influenti oameni, Top100 Forbes, Top25 cele mai vandute carti. Aveam tot si nimic. Nu te aveam pe tine langa mine.  Aveam un dor imens si lipsa de inspiratie. Am incercat sa-l umplu cu femei, droguri, alcool si cacaturi de genul, hollywoodiene.

M-am trezit in ziua in care rasaritul a uitat sa mi se mai arate. E o lumina slaba ce bate prin geamurile interminabile de la etajul 56. Se vede doar dealul pe care scrie Hollywood in departare. Dau la o parte piciorul gol ce sta peste abdomenul meu si ma gandesc ca trebuie sa-mi fi tinut ceva timp treaz interesul, de a reusit sa ajunga in pat cu mine. Probabil a avut de spus o poveste interesanta. Povestea vietii ei. Un roman mult prea prost scris, dar pe care l-as putea reedita. Incerc sa cobor din pat si sa nu ma impiedic de trupurile femeilor ce zac goale pe parchetul meu rece. Dau cu piciorul de masuta de sticla, pe care sunt imprastiate cateva grame de cocaina. Vreo 3 liniute netrase, 2 carduri MasterCard murdare de prafuri albe si cateva bancnote de 50 de dolari facute sul sau mototolite. Aud ce gandesc fiecare. Ce delireaza, ce viseaza si stiu tot ce au pierdut pana acum. Stau murdare de cocaina la nas si pe buzele date cu ruj rosu. Isi traiesc viata, ar spune multi. Eu cred doar ca isi savureaza moartea. Fiecare in felul sau. Si fiecare mi-a simtit cuvintele din carte, in felul ei. Si s-au drogat cu ele, in nopti fara zori. S-au pierdut in finaluri neasteptate si deloc fericite. Si asta e rasplata mea pentru ca m-au citit, cumparat, barfit, pentru ca unele cuvinte de-ale mele stau tatuate pe trupurile lor albe. Droguri si bautura pentru toti! Stiu ca mi-ati vrea si moartea, sa mai raman pentru a putea scrie cateva vieti pentru voi, dar a mea e prea sofisticata sa poata fi abordata asa usor, de orice terchea-berchea. As putea scrie o carte despre fiecare dintre femeile astea si sa numesc cartile: „Ghid: Despre cum sa te distrugi mai bine!”.

Era noaptea in care mi-am surescitat ego-ul. I-am zambit ironic in fata si apoi i-am facut cu ochiul in semn de „la revedere”. I-am demonstrat cine controleaza, pe cine. Dupa asta, toata noaptea am uitat de moarte. Mi-am admirat iubita cum doarme langa mine si ii numaram bataile inimii. Stii topurile alea? Intr-o luna am avansat cu inca 10 locuri, in fiecare.

Unde fluturii mor

Posted on

-Esti un idiot! Du-te dracului! Cu tarfa aia?!

-Raluca stai! Nu pleca acum!

-Lasa-ma in pace  si taci! Se auzea vocea ei trimitand un ecou de disperare catre toti cei care dormeau si nu aveau timp de drama Ralucai. Cu cat cobora mai mult spre bulevardul Alexandru Lapusneanu, cu atat trollerul parea mai greu si scuzele barbatului ce inca il iubeste mai patetice si dezgustatoare. S-au intamplat atatea cu ei doi pe strada aceea ce urca spre Tomis Nord. Primul trandafir, ultima betie in care nici strada pe care mergeau mana de mana, zi de zi, nu reusea sa o mai recunoasca. Prima oara cand el a invatat-o sa conduca si ea inca nu stie sa o faca. Acea strada laturalnica, din spatele blocului, in care au facut sex in masina. Pentru prima oara in masina cea noua. Cina de pe bloc. Ca i-a promis paradisul si ape turcoaz si povesti de dragoste printre zgarie-nori, el fiind acolo cu ea mereu. Si au trecut cinci ani degeaba, ca tot in acelasi apartament prea calduros vara, adorm imbratisati. Macar erau fericiti. Ce nopti de vara cu miros de alge de mare. Pana si de bordura aceea din fata blocului isi aduce aminte acum. Bordura ce probabil a capatat personalitate sub toate compromisurile si cuvintele ce pareau atat de reale spuse din gura lui. I-ar readuce acum aminte despre ele si ar incepe sa planga, dar pentru cine?! Si toate momentele astea o sa fie nevoita sa le arunce la gunoi in ani si sa se prefaca in fata ipocritilor de oameni ce vor parea interesati de starea ei, doar ca sa aibe despre ce vorbi zilele urmatoare. Si e drama ei si nu e corect sa vorbeasca toti prostii despre ea. Sa-si dea cu parerea si sa judece, ca in fond doar asta stiu oamenii sa faca cel mai bine.

„Sa le spun ca am trecut peste tot destul de usor?! Futu-i!” Si lacrimile erau atat de greu de stapanit. Simtea ca daca-l mai priveste o singura data in ochi va trebui sa-i scoata cu unghiile ei abia date cu oja. Dar nu merita…e doar un altul. Insa ea vedea totul in el.

A renuntat la fumat de trei ani. Pentru cine? Pentru un bou. Primul gand a fost la tigarea ce o mai fuma din cand in cand dupa ce faceau dragoste si cum s-a ales scrumul de tot. Ar vrea sa-si fumeze ultimii ani, sa uite de tot intr-un fum dens innecacios si intr-un gust amar ce o inspira. Dar cum va putea cand el chiar este jumatatea ei in viata asta mizera. A inceput sa ploua. Ceasul arata 22:45. La 23:15 are tren spre Bucuresti. Vrea sa ajunga cat mai repede acasa. E liniste pe strada. Se aude doar trollerul tras de ea prin baltile facute de ploaie si tipetele celui ce il iubeste in urma. Nu-si mai aude vocile din cap insa intr-o simfonie perfecta ploaia canta atunci cand se loveste de masinile parcate pe marginile strazii. „Nu-mi dau seama cum pot fi atenta chiar acum la atatea detalii. Nu stiam ca fluturii zboara si noaptea. E primul pe care il vad vreodata. Trebuie sa iau un taxi.”

Era totul usor. Traversa strada si facea semn unui taxi de pe partea cealalta. Doar daca nu aparea acelasi fluture negru cand ea incerca sa fuga pe tocuri, in mijlocul strazii. Au fost doar cateva secunde. Infime. Farurile o orbeau si erau deja mult prea aproape ca sa poata evita ceva. A fost doar vina lui, el isi spune asta si acum. In cateva zile se va sinucide. Ii va scrie un bilet, uitand ca a ingropat-o cu cateva luni in urma si crezand ca ea doar trebuie sa se intoarca de la servici ca de fiecare data. O sa fie nevoie doar de o cravata si teava de gaz din hol. Va inchide ochii si o va cauta ceva timp apoi. Ii va cere scuze probabil. Ea…ultimul lucru pe care l-a vazut a fost un fluture negru, printre picaturi mari de apa si luminat de farurile unui tir. Apoi, in ceata, cateva luminite albastre pe soseaua pictata cu rosu chiar de ea. Ce mult si-a dorit sa ajunga pictorita cand era mica. A mai auzit cateva sirene printre urletele lui de disperare si cuvintele dulci ce i le soptea. Nu vroia nici ea sa se intample asa. Apoi a simtit ca timpul a uitat sa mai clipeasca si ca fluturele a cazut pe degetele ei. Mort. Un fluture traieste o zi. Ea a trait doar o ora fara el.

„As fi vrut totusi sa-i spun cat il iubesc!”

Terapie(14:00-15:00)

Posted on

Terapie. Dau drumul la muzica. James Blunt-Goodbye my lover. Iau o gura de Cola si incerc sa scriu. Degetele incep sa alerge pe tastatura. Scriu, citesc, sterg si e asa mereu. Toate cuvintele duc catre tine. Ma incearca un sentiment ciudat. Ma gandesc cum esti de mana cu altcineva, ma comport ca un prost. Inima-mi sare cate o bataie. Ma ranesti si vreau tot mai mult. E dulce-acrisor veninul tau. Apropo de gusturi, simt amarul parfumului tau pe varful limbii. Amarul ce il gustam cand te sarutam pe gat. Dupa care tu iti muscai buzele, stii…si obisnuiai sa-ti infigi degetele in parul meu si sa devii salbatica. Simt o durere puternica in piept. „Eu voi fi ok”. E minciuna mea preferata. Nu reusesc sa scriu. Incerc sa ma ridic. Dau laptopul la o parte si o durere cumplita de spate ma trezeste la realitate. Defapt, care e realitatea mea?

Am nevoie de un dus rece. Dau muzica mai tare si ma duc in baie. Damian Marley-Still searchin’. Dau drumu’ la apa si privesc absent in oglinda. Aproape vad prin mine. E depresie sau ce cacat e asta?! Am nevoie de niste raspunsuri. Ar fi bine sa-mi scrii cat mai repede un SMS. Aud picaturile de apa cum se lovesc brutal de fundul cazii si cum mor fara sa spuna nimic interesant. Am nevoie sa aud povesti. Am nevoie sa uit. Sa invat cum sa fug de tine. Parca te si vad cum imi spui: „Esti liber sa pleci!” si vii sa ma saruti si apoi iar ma lasi sa cad intr-un abis continuu de vise, planuri si idei…de parca as mai putea sa merg dupa ce buzele tale se vor napusti asupra alor mele. Mi se inmoaie picioarele si ma simt ratacit si tu mai vrei sa plec?! Sunt sub dus. Moment de pauza. Nu mai existi nici tu, nici eu, nici vreo realitate pierduta prin foile umplute de cuvintele mele. Las apa sa-mi spele cicatricele facute de tine, cusute cu grija, tot de tine. Sangele se spala de pe spatele meu precum ploaia spala desenele despre iubire, facute cu creta pe asfaltul de pe strada noastra. Strada noastra, pe care o priveam de atatea ori inainte sa iti inchin cateva pagini scrise de mine, in micul meu templu tapitat cu poze cu noi. I-as da foc la tot, daca as gasi bricheta aia facuta cadou de idiotul ala ce nu stia ca nu fumez. Cred ca e aruncata printr-un sertar, uitata pe acolo. Mi-ar place sa fii o bricheta. Defapt, daca ai fi una probabil m-as apuca de fumat, in loc sa te arunc printr-un sertar si sa uit de tine.

Am iesit din dus. Am pus un prosop pe mine si am reusit sa fac doi pasi. Aproape am iesit din baie. Te vad in usa apartamentului. Imi zambesti si iti musti buzele. Deja totul incepe sa prinda culoare, vad totul atat de clar si cred ca inima-mi ajunge la 150 bpm. Nebuna de ea! Am clipit si ai disparut. Ce aproape a fost tot. Ma prabusesc inert pe gresia rece din baie. De aici de jos, lumea se vede altfel. Cand esti jos, totul pare diferit si simplu. Am gasit solutie la orice lucru complicat. Am reusit sa rezolv ecuatia imposibila dintre noi doi. E chiar o matematica usoara. Am gasit raspuns la aproape toate intrebarile. Am vazut cum visele mele se implinesc si cum tu imi tii copilul in brate si zambesti fericita. Am vazut cum te semnezi cu numele meu si cum visam amandoi cand stam intinsi pe covor, in casa noastra. Am vrut sa te ating, sa te strang de mana…dar nu te-am mai simtit. Si stii ce inca nu am gasit? Pe mine…

Terapie intensiva. Nu mai exista nicio muzica, doar voci in capul meu care zbiara disperate dupa mine si sunetele infernale ale aparatelor ce-mi monitorizeaza activitatea inimii. Aud din cand in cand o nota de pian. Ti-am scris numele pe petale de trandafir. A rezultat „Nu ma iubeste”.  Bine ca asta s-a intamplat doar in capul meu. Degetele incep sa mi se miste. Dau unul dintre primele semne ca-mi revin. La capul patului sta Moartea, e linistita si-mi citeste povesti. I-am spus ca scriu mai bine decat prostiile alea cu care isi pierde timpul. Mi-a soptit sa-i mai scriu din cand in cand, ca ea pleaca acum. E trista si ea, ca orice femeie ce nu este iubita, trebuie sa o intelegi.  A zis ca se grabeste, ca are accident pe autostrada si un tanar rapus de fiorii unei iubiri pierdute, plus ca mai e unul de face pe nebunul pe un bloc. Incerc si reusesc cu greu sa-mi dezlipesc pleoapele. Vad o lumina difuza si un tavan alb. Sunt intepat in vene si nici macar nu simt durere. Perfuzii. Mirosul de spital imi violeaza narile si am o stare confuza. Ma doare capul ingrozitor! Te zaresc undeva in partea a dreapta a patului. Sunt putin dezorientat. Stai pe un scaun destul de incomod si rimelul iti este intins pe obraji. Esti cu o cana de cafea in mana si cu pachetul de tigari in cealalta. Sunt sigur ca e o cafea tare si desi fumezi ocazional, doar la petreceri, se pare ca sunt un impuls puternic pentru pofta ta de nicotina. Sau nu iti place deloc faptul ca ma vezi asa. M-ai vazut tarziu ca ma uit la tine. Ai sarit repede de pe scaun si ai venit langa mine. Se pare ca iti pasa…

Capat de linie(07:00-08:00)

Posted on

Habar nu am cum viata mea s-a transformat asa, atat de repede. Apas disperat acceleratia. Niciodata nu mi-a placut viteza, dar acum merg cu mult peste limita legala si nimic din mine nu pare a fi deranjat de asta. Masina a scos un sunet destul de urat cand am turat-o. Dar cui ii mai pasa?!

Nu este nici noapte, dar nici zi. Nici macar nu reusesc sa recunosc perioada zilei in care ma aflu. Mi-am uitat si ceasul pe noptiera din dormitorul ei. Futu-i! Mi-am ridicat ochelarii si am privit in oglinda retrovizoare. Am ochii rosii, in sfarsit m-am transformat in monstrul in care am zis ca nu voi fi niciodata. Mai este mult pana se termina totul?! Cat mai am pana la capatul drumului? Imi consult GPS-ul. Ironic.

Nu mai tin minte cum am plecat, cum a inceput totul. Stiu ca ea dormea, sau macar asa credeam. Dormea atat de frumos…as fi vrut macar sa o sarut pe frunte si sa o asigur ca totul este bine intre noi, dar nu am mai avut timp. A trebuit sa plec. Aud inca foarte clar in cap vocea medicului de pe ambulanta: „Sunteti chemat de urgenta la Spitalul Z. In apartamentul dumneavoastra s-a inregistrat un caz de sinucidere, victima sustine ca va este cineva foarte apropiat. Veniti cat puteti de repede!” Cacat! De ce nu pot avea macar o data parte de ceva frumos, pana la epuizare? Si de ce, de fiecare data trebuie sa intervina ceva?! In cateva ore viata mea se schimbase in ceva frumos, in ceva ce mi-am dorit mereu. Cand totul era aproape sa se aseze pe o linie pozitiva si bagajele tale erau gata de drum si apartamentul meu iti spunea: „Pleaca!”  ai ales sa faci gestul asta de rahat, ca sa-mi aduci tot trecutul iarasi pe cap si sa ma bat cu timpul din nou. Si stii ce doare cel mai tare? Ca aveam sentimentul ca am reusit sa inving timpul pentru cateva clipe! Stii ce am urat mereu la tine? Faptul ca nu stiai sa gandesti. Egoismul tau nu se gandeste la cei din jur si sigur ai avut o criza ca nu ti-am mai dat atentia necesara. Nu, nu mai am nevoie de tine si este cel mai ipocrit lucru sa-mi cersesti iertarea taindu-ti venele. Imi mai inspiri doar mila si sila! Apas mai tare acceleratia! Mai e mult pana la capat?

-Daca vrei sa faci arta nu vei cunoaste prea des fericirea. Arta nu vine din fericire!

Am tresarit la auzul acestor cuvinte, cunosc vocea. Pe bancheta din spate sunt doua femei goale. Singurele femei ce-mi intorc cuvintele despre iubire, habar nu au cat le urasc! Am facut dragoste cu ele nopti la rand, le stiu fiecare fantezie si pozitiile preferate. Stiu ce tigari fumeaza fiecare, ce bijuterii prefera si parfumul preferat. Le port cu mine de mic, dar am facut cunostinta cu ele mai tarziu, apoi am inceput sa bem cafele impreuna, sa ne impartasim secrete si planuri de vacanta si sa ne spulberam vise si cariere. Am inceput sa scriem impreuna si m-au invatat sa evoluez, dar m-au tras si in jos cand eram prea sus, sunt niste curve defapt! M-au invatat cum sa pierd noptile si cum sa ma hranesc cu vise, m-au tinut departe de iubire, pana acum cateva ore. Sunt ego-urile mele si nu sunt incantate sa va cunoasca, chiar nu sunt!

-Ar fi cazul sa mai apesi putin acceleratia, avem un prieten ce vrea sa te cunoasca. Hahahaha! (Ea este cea cu sarcasmul).

Ma simt stimulat mecanic, inconstient apas pedala pana la fund. Simt cum creste adrenalina si cum scade controlul meu asupra masinii. Volanul mi-a alunecat din mana si te-am revazut dormind, asa cum te-am lasat…Stalpul acela pare destul de meschin, nu are de gand sa ne ocoleasca. Curvele astea doua din spatele meu continua sa rada diabolic, ca si cum totul este normal. S-a auzit o bufnitura destul de mare, am simtit cum sangele-mi inunda capul si bataile inimii zvacneau in ceafa…sau in afara ei. Am auzit cum imi trosnesc propriile oase, noroc ca nu a mai avut cand sa si doara. Sper doar sa fie ceva dupa, iubita!

Ma simt cazand in gol, e negru in jur si am senzatia ca ma apropii tot mai mult de o suprafata dura…nici macar nu doare.

Lucruri simple

Posted on

In fiecare dimineata imi sopteste ceva. Ceva care ea spune ca o sa ma inspire si o sa ma ghideze catre ce sa scriu, cat timp ea lipseste. Soaptele din dimineata asta aproape ca le-am pierdut prin zgomotul si prin ceata din oras. Ne plimbam de mana si obisnuieste sa sara fiecare lac facut de zapada topita peste noapte. Sare, zambeste, apoi se uita cu ochi mari la mine si ma roaga parca sa o sarut.

-Pot sa-ti spun cate ceva despre fiecare muritor din asta ce trece pe langa noi. Despre toti stiu cate ceva!

Ce mandra este cand imi vorbeste asa. O ador!

-Spune-mi! M-ai facut curios!

-Pai…vezi tu, ei nu sunt ca noi. Sunt doar cativa ca noi in toata lumea. Probabil noi si cei dragi noua!

Rade, prinzandu-si varful limbii intre dinti. Isi musca violent buza de jos si se uita printre firele de par, usor in sus, la mine. Vrea un raspuns, dar sunt prea coplesit de cuvintele ei mari si e drept ca ma acapareaza de multe ori.

-Da…probabil asa e. Spune-mi in continuare teoria ta!

-Ei…toti…mor! Asa fac majoritatea oamenilor. Mor! Pur si simplu, e un prag. Totul e sa stii cum sa pasesti peste el si noi stim asta, de aceea suntem diferiti! Ei doar dispar. Ii cunosc doar rudele si prietenii. Ii plang, ii uita, isi reamintesc la vreo ocazie si probabil uneori ii si revad. Totul tine de modul de plecare. Trebuie sa creezi, sa lasi ceva aici, ceva nu doar noua, celor ce te cunoastem, ci tuturor…asa vei ajunge si acolo la fel de inspirat si de bun si poate si mai departe. Trebuie sa pleci demn, cu un zambet idiot pe buze, cu amintiri indesate prin buzunare si cu clipe ce nu le vei uita niciodata. Restul ramane aici, putrezeste si cade in uitare. Hraneste-ti spiritul! Restul vine de la sine.

Restul vine de la sine…