Tag Archives: oscar wilde

Londra

Posted on

Londra,o dupa amiaza ploioasa de primavara.Nici macar nu m-am sinchisit sa ma misc din pat de cand m-am trezit.Am savurat o carte extraordinara,”Portretul lui Dorian Gray”.Laptopul l-am deschis am verificat mailul si l-am pus inapoi pe podea,langa pat.M-am hranit numai cu lumina artificiala si era aproape ora 6:00 PM,veioza mi-a incalzit cuvintele de pe paginile cartii.Era timpul sa ma dau jos din pat si sa trag draperiile sa-mi intre putina lumina in camera.Dar ce zi urata,numai ploaie si gri.Anglia este o tara frumoasa insa vremea aici este de tot rahatul.Putina ceata se asternuse in zarea orasului.Toate astea dadeau un aer putin lugubru,ma cam inspaimanta.

Big Ben a batut 6 si am auzit ciocanituri in usa.Intra! am strigat,stiam cine este.

„Buna.Ce faci?” M-a intrebat cu o voce calda.In timp ce-si inchidea umbrela neagra si plina de picaturi ale ploii.

„Bine,incerc sa ma obisnuiesc desi s-ar putea ca atunci cand ma voi obisnui de tot sa fie prea tarziu,asa mi se intampla mereu!”

I-am facut un semn si am invitat-o la masa unde strigau doua cesti singuratice cu ceai cald.S-a desfacut usor si tandru de nasturii mari de la palton si a ridicat piciorul pentru a-si scoate pantoful cu toc mare obosit de plimbare.Cîta elenganta in miscarile ei si cat rafinament.Mergand usor catre masa de unde o admiram si-a desfacut coada si a lasat parul sa-i cada pe umeri.Apoi cu un zambet suav a apucat ceasca de ceai,care parea sa rada si a sorbit usor ceaiul,inrosindu-si buzele carnoase.

„Vad ca te specializezi in obiceiuri,ar trebui sa ramai mai mult pe aici” a spus cu un fin accent englezesc.

„As vrea! Dar eu sunt doar calator!” am raspuns cu o urma de tristete in cuvinte.

Anunțuri

Veacurile mele

Posted on

Se făcea ca eram o statuie mare,din bronz ce se inalta falnica in parcul din centrul orasului.Mie imi convenea pe deplin,nu eram nevoit sa iubesc ca aveam inima din piatra(sau bronz?).In momentul actual eram o statuie cu un vast trecut,cu o anumita istorie,devenisem un fel de monument istoric.Porumbeii imi tineau companie,de cele mai multe ori se asezau pe piedestal si priveau de acolo tot parcul,unii mai dormeau altii mai ciuguleau graunţele lasate de oamenii ce imi mai dadeau putina importanta.

Datam inca din secolul 19,de pe vremea cand lumea buna se plimba cu calestile prin parc,cand fiecare tanar se credea un adevarat romancier si toti aveau un aer vechi de eleganta.Insa de fiecare data cand soarele cobora de pe cer,un om ce parea a avea multe calitati: artist,poet,romancier adevarat,venea si-mi tinea companie.Pe scarile ce faceau parte din „compozitia” mea el se aseza isi scotea un condei fin si un caiet pe care incepea sa scrie.Cu parul mare si valvoi se zarea in asfintit pe cararea principala a parcului cum venea parca beat de ura,asta in fiecare zi.Si jur ca scria divin,era un om cu mare caracter dar suferea crunt de singuratate,iubea arta si o punea mai presus de viata.Avea puterea sa picteze prin cuvinte si nu cerea faima,doar se descarca in fiecare seara de gandurile ce le ‘cumula peste zi.Uneori vorbea cu mine chiar daca nu primea niciodata un raspuns,mai uita de singuratate (de parca asa ceva se uita).Spunea vorbe frumoase si pline de pilde,fiecare cuvant avea un substrat.Mi-a spus o gramada de vorbe intr-o seara,vorbe ce acum sunt citate celebre:

Căci toţi ucidem ce ni-i drag
Şi-ntindem morţii prada,
Unii ucid cu desmierdări,
Mulţi cu priviri de-otravă,
Cei laşi ucid cu sărutări
Iar cei viteji cu spada.”

„Viciul si virtutea sunt pentru artist materie prima menita unei anumite arte”

De asemenea dupa ce a spus aceste vorbe pe care si le nota s-a ridicat in picioare si mi-a strigat din strafundul intuneric al sufletului sau : „Dar ce intelegi tu din ce spun,piatra?!”

Si tot asa s-au scurs ani si devenisem o statuie muza pentru acest mare artist.Apoi am incetat sa mai il vad,nu mai aparea la fiecare asfintit dar am auzit din vorbele cuconitelor si asa-zisilor gentlemani ca un anume scriitor nebun (asa il catalogau ei) a murit singur,intr-o camera ieftina de hotel.Din acea clipa am devenit statuia prafuita si plina de frunzele ruginii alte toamnei.Imi lipsea enorm acest mare om.Nu am putut suporta pierderea lui.Au trecut ani multi,am primit si un glont intr-un razboi si odata cu evolutia societatii(sau inevolutia) am devenit statuia banala,prafuita,demodata si neinteresanta a parcului.Timpurile se schimbasera drastic dar oamenii erau aproximativ aceiasi.Aceleasi hiene ce se mananca intre ei si gonesc dupa faima si bani,aceiasi natangi ce vor sa se faca remarcati, ei fiind non-talente.Dar intr-o seara un tanar venea iarasi spre drumul principal catre mine,s-a asezat pe scarile mele si a inceput sa planga,a scos un carnet si a inceput sa scrie niste versuri magnifice…dar eu nu mai suportam criticele maselor de oameni prosti si nici pierderea unui nou „prieten”.

A doua zi m-am prabusit,nu stiu daca a fost vointa sau cerinta sortii cert e ca asta imi doream.Cazusem pe o parte desprinzandu-ma de piedestal si facandu-ma bucati…pe trotuarul rece al parcului.Am fost strans si aruncat in prima groapa de gunoi,istoria mea nu a insemnat nimic si nici eu nu vroiam sa mai insemn ceva pentru generatia aceasta contemporana…

Copyright@ Dan Novac